Perspectivism şi pluralism în critica de artă

Pentru catolicul Watson, experienţa ('testarea' operei) nu contează, dar nici analiza ca atare, faptul de a observa (ceea ce făcea Bahtin); totul e jocul, pronosticul, ghicirea, divinaţia. Mutaţiile modei rămân neexplicate, şi nici moda nu e înţeleasă, sau măcar sesizată, observată.
Găsim la catolicul Watson americanismul indiferenţei (faţă de papi), obtuzitatea colţuroasă, populismul convenabil al iluzoriei aprecieri comune, caracterizările stângace şi convenţionale, însemnările despre civism, patriotismul (Cooper), placiditatea înţelenită, didacticismul, dichisul formal, solemnitatea şi impasibilitatea pompoasă. Watson e un înţelenit în idealism şi abstracţiuni.
Nu e numai lipsă de realism elementar, ci şi de fineţe: o artă combinatorie de elemente substituibile, tautologii mistice, dar fără simţul realului, care să le dea interes. Sunt oglinzi ce doar se reflectă între ele.
Sacrul e misterul experienţei, sondarea inefabilului acesteia, a mundanităţii intrinseci, şi e ceea ce dă interes barocilor englezi din sc. XVII sau lui Bloy. După Iluminism, dimensiunea a rămas accesibilă modernismului religios.
Critica e, pentru Watson, un joc, un pronostic, în serviciul colectivismului monolitic (nu există înrudiri, clase, subtipuri, reţele); totul e redus la generalul vid. Altfel, le dă cu tifla lui Beyle şi Wagner şi, când îi convine, le reproşează majorităţilor că greşesc (mereu convins de monismul adevărului, de monopol, şi de greşeala altora). E inconsecvent şi naiv.
Eroarea lui e apelul la publicul competent ca la o clasă unanimă, o instanţă, ignorarea modei, a aleatoriului: pe scurt, credinţa în 'dreptatea istoriei'.
Demagogia e inevitabilă.
Watson nu recunoaşte o pluralitate de perspective nu numai posibile, ci şi existente, crede numai în unanimitatea majorităţii, de a cărei parte e.
E răsfrângerea monismului religios premodern, precritic.
Condiţia ca un critic să explice bucuria ta e ca şi el să o resimtă şi conştientizeze (similitudinea mizanscenei); utilitatea criticii e condiţionată de înrudire.
Critica e înrudită cu arta, şi accesibilă în acelaşi mod (ne alegem criticii în care avem încredere, şi există un motiv al opţiunii). Alegem să citim criticii cu sensibilitatea sau gândire înrudite; dacă nu, scopul consultării e altul decât îndrumarea.
Experienţa artei participă la mundanitate, la individualitate, la originalitate, e o mizanscenă inspirată direct de alte experienţe, de cotidian, modificată, nu o operaţie abstractă, nici un joc divinatoriu.
Când i s—a cerut să enunţe trăsături ale satirei menipee (pentru definiţia tipologică), Watson nu a ştiut ce să răspundă.
Nu îl intrigă nici excelenţa uitată, nici banalitatea la modă, nici nedreptatea comparativă (Lewis mai e citit, Scott şi France, nu).
Criticul e un om al dialogului, nu al pledoariei, interesat de dialog, iar acesta e rar, mai ales printre filozofi; ceea ce duce la avatarul disputei medievale.
Criticul nu pledează.
Temperamental, Watson e un om foarte lipsit de elasticitate, iar ca formaţie, un logician. În coclaurii logicii formale, nuanţele plastice, sau spirituale, dispoziţia sunt lipsite de interes; de unde, 'critica ştiinţifică', dublată de o cerbicie condescendentă.