‘Pe umerii puternicului Atlas’. Steiner şi reperele istorice ale pedagogiei occidentale

Ceea ce doar văd, nu mă învaţă; ceea ce fac, mă învaţă, spunea un chinez. Văzând, nu învăţ. Făcând, învăţ. Maestrul e acţiunea, a mea.
Identitatea şi lucrarea sunt corelate. Învăţ mai mult decât ceva: urmând, mă descopăr pe mine, aa cum sunt, şi aşa cum pot fi. Identitate, lucrare şi posibilităţi.
Steiner întreprinde istoria pedagogiei vestice, a relaţiilor de predare şi învăţare, prin protagoniştii ei, începând cu presocraticii legendari. De la început e vorba despre o elită: intelectuali care simt că au ceva de predat sau de învăţat, în secret.
Însă există şi alte teme: filologia, arta citatului (livrescul ca expresie a năzuinţelor).
Întâia trăsătură a acestei scurte lucrări de erudiţie e fineţea.
‘Maeştri şi discipoli’ ilustrează preocupările majore ale lui Steiner (Dante, filologia, muzica) şi climatul livresc cunoscut al scrierilor sale (sunt menţionaţi Boutang, Blackmur, Mandelstam); Steiner e mereu subtil, pătrunzător.
De la aspectele istorice iniţiale (de la presocratici, la Iamblichus), Steiner trece la acelea literare: Ovidiu, Sf. Augustin, Dante, Pessoa, Marlowe, Bourget, Chartier, Palante, Nietzsche, Hesse, George (juxtapunerea lor e inspirată), Murdoch, James, Adams, Trilling, Roth, Bellow, A. Hecht, Anne Carson, maeştri hasidici (maghizi, predicatori) şi Zen, Kawabata, Feynman, Ulam, Agassi, Ionescu, M. Weber; şi e remarcabilă însufleţirea, inspiraţia cu care acest evreu scrie despre Dante, Marlowe, Adams [1].
În ‘Maeştri şi discipoli’, Steiner examinează filigranul artei citatului la Dante, Marlowe.
Prelegerile acestea sunt o lucrare de erudiţie enciclopedică, însufleţită, forma e aceea de causerie, necopleştitoare, amabilă, şi muzicală.
Erudiţia comparatistului zăboveşte asupra lui Faust (la Busoni, Goethe, Valéry; ordinea, necronologică, e aceea a asocierilor intrinseci), a colaborării lui Brahe şi Kepler, a prieteniei lui Brod şi Kafka şi a abnegaţiei primului.
Mintea eruditului e una filozofică.
Comparatismul are o semnificaţie filozofică aparte, dată de miza pluralismului. Comparatistica afirmă pluralismul, şi îl celebrează, în formele ei supreme, cele mai realizate. La Steiner, titanismul netăgăduibil al întreprinderii e drapat de firescul, de naturaleţea îmbietoare, de vioiciunea convingătoare, de agerimea care—şi refuză aleatoriul sau balastul. Nimic la întâmplare, ori la nimereală, sau de prisos! Prelegerile înaintează cursiv, fără zăngănitul revendicărilor savant, fără pâcla referinţelor pedante. Mintea lui Steiner e de o precizie uimitoare.
Vorbind despre remunerare, sofişti şi presupusa neruşinare a acestora, ca dascăli de minciună, de metode de minţit, Steiner nu aminteşte că aceste şcoli se află la originea nu numai a filozofiei ca profesie, ci şi a avocaturii.
Sofiştii predau nu numai reguli de raţionament, deconstrucţie şi semiotică, ci şi reguli de pledoarie.
Obiectivul lor sunt iscusinţa şi izbânda pledoariei.

Generaţia lui Gide şi Chartier n—a fost prea amabilă cu predecesorii săi imediaţi, France, Maupassant, Bourget. Nici cu mentorii francezi ai anilor 1870, Renan şi Taine, actualitatea literară căreia Nietzsche îi purta un interes aşa de viu.
Nietzsche, care simţise posibila inspiraţie dostoievskiană a lui Bourget, nu cunoscuse ‘Discipolul’.

Sofocle şi Hölderlin îi sunt amintiţi lui Steiner atât de literatura lui Heidegger (romanţa scrisă către bătrâneţe), cât şi de aceea a lui Nietzsche.

Hesse aparţine literaturii mai degrabă în felul lui Card, decât al lui Kafka. (Ceva din orientalismul lui se învecinează cu kitschul care nu e atribuibil numai New Age—ului, ci şi modei antebelice.) Există cititori a căror indiferenţă faţă de el e naturală. Corespunde unei dispoziţii legitime.

Cineva care se interesează de Busoni, pretinde menţinerea prestigiului lui Stravinsky, şi îi acordă primatul lui Mahler, a înţeles.

Stilul lui Steiner e de o limpezime fără cusur, de o elasticitate, muzicalitate şi transparenţă aparte; aceste prelegeri, personale în cel mai înalt sens al cuvântului, causerie supremă care mă face să mă gandesc la Odobescu, se deschis şi către lumea muzicii.

Subiectul sportului nu e supărător, rezonanţa de nerozie a peroraţiei îngălate despre sport este; la Steiner, aceasta lipseşte. El a aflat unghiul din care sportul poate fi subiectul câtorva pagini succinte.

Critica puritanismului şi a ipocriziei normelor corectitudinii civice trebuie să fi fost supărătoare pentru americani.

Naraţiunea e un creuzet, în care nu subzistă figuri muzeale de ceară; personajele nu reproduc figuri reale, chiar când par să le corespundă.

Câteva obiecţii s—ar referi atât la chestiuni fundamentale (învăţământul orfic trebuie să fi fost precedat de alte forme, generale—de un învăţământ religios, tehnic, etc., de şcolirea aezilor, a meşteşugarilor; Steiner aminteşte originea preoţească a actului predării), cât şi la unele aspecte aparte (abnegaţia lui Brod survine într—o relaţie de prietenie, nu de discipolat; cariera de dramaturg şi romancier a lui Sartre nu e echivalentă aceleia de funcţionar, a altor autori).
Steiner e conştient că expunerea trebuia să înceapă de undeva, cu un grup, cu un mediu, aşa că începe cu presocraticii. E conştient şi de ubicuitatea învăţământului: în diversele culturi, şi în straturile unei aceleiaşi culturi.

O unică obiecţie: nu cred că literatura lui Sartre e o sursă de venit independentă de preocupările şi aspiraţiile lui metafizice, echivalentul cizmăriei lui Böhme sau al meşteşugului lui Spinoza (sau al literaturii de gen, uneori pseudonimă, publicată de alţi autori pentru a se întreţine).

Analiza e amiaza lecturii, meditaţia e înserarea aurie, domoală, a contururilor precizate, a estompărilor obiective, răgazul filologic necesar, sortarea, asimilarea, recursul la experienţă, iar înţelegerea e vlaga dimineţii, precizia pătrunzătoare.
Dar însufleţirea există în toate.
Prelegerile din ‘Maeştri şi discipoli’ culminează sub semnul intelectualităţii lui M. Weber: războiul depăşit, subsumat, dominat.
Steiner discută scrieri, nu date la mâna a doua.
Literatura comparată, o convenţie universitară, simbolizează erudiţia literară supremă.

Pretutindeni se străvede gustul literar desăvârşit, în bucuria enigmatică, omniprezenţa criteriului estetic, fuziunea sensibilităţii agere.
Demnitatea literaturii, intrinsecă, rămâne intactă, neatinsă de acidul modei, chiar când prestigiul său scade.
Cuvântul final e al veşniciei, în transpunerea lui Mahler.
Sociologia predării e modelată de tehnologizare, feminizare şi insolenţă, căreia îi revine impactul major, şi negativ.
Există o muzicalitate a gândului lui Steiner, care dă sentimentul pătrunzător a ceva inefabil, perspectiva deschisă.

Resuscitare intelectuală şi estetică, sensul ascuns al învierii.


NOTE:

[1] Adică: fie autori creştini emblematici, fie antisemiţi faimoşi ca atare.