Fanaticii de la Petru Vodă, comunicatul lui Filotheu, circul funebru

Ctitoria lui Pârvu a fost un abces de la început, pseudopodul cel mai hidos al legionarismului răscopt; din declaraţiile actuale ale apropiaţilor săi, ale celor pe care i—a şcolit, mlădiţele monahale, rezultă că Pârvu a fost mai—marele unei adunături cam pestriţe, ceea ce e de natură să nu îl arate pe bătrân a fi fost un egumen aşa de iscusit, căci se pare că din vremea lui situaţia era cam departe de a fi fost exemplară. Ca să—mi trec vremea, citesc despre bălăcăreala de la Măn. Petru Vodă, o formă de comedie mediteraneană—Târziu îl consider pe F. Bălan mai degrabă ipocrit, sau laş, decât nociv—dar tonul de vehemenţă isterică al controversatului Filotheu e o mostră a invidiatului monahism răsăritean.
Nu cunoşteam taberele. Teodot Rogojină şi Gioacăş sunt pârâţi de Filotheu (numele par să provină din comediile dejiste de acum 60 de ani); Florescu pare mai echilibrat, şi menţionează ‘atmosfera mănăstirească intoxicată’. Taberele se acuză reciproc de a fi unelte securiste. Pe de altă parte, Puric e trecut între adversarii lui Teodot!
Din câte înţeleg, ‘ultra voievodală’ e asmuţită de Teodot, exhumatorul. Păr. Mitra depune în favoarea lui Teodot, râvnitorul. (Rezultă că dezgroparea e o datină moldovenească.) Pe de altă parte, se sugerează că ceata lui Teodot e una de marginali, de intruşi, de cârtiţe.

Singurele tabloide care mă interesează sunt cele bisericeşti—invidia, intrigile, ipocrizia, delirul, etc.. Psihopatologia, sociologia, etnografia sunt amplu informate de aceste povestiri despre fauna mănăstirească, dezechilibraţi, impostori, fanatici şi ipocriţi, ridicoli în aferarea lor.
Cineva i—a convins pe entuziaştii din preajma Măn. Petru Vodă că sunt o elită spirituală; gândul pare absurd, dar ei l—au primit.
Pentru uzul celor ca mine, Mitra schiţează galeria ‘voievodalilor’ ultra: Calciu, Lăcătuşu, Papacioc, Pârvu, V. Gafencu, Ianolide.