Rechizitoriul lui Sábato împotriva lui Borges

Animozitatea lui Sábato faţă de compatriotul său mai celebru, Borges, se poate să fi fost ocazionată şi de o comunitate de interese: metafizica, tangoul, policierul, destinul naţional, etc..
Borges reprezintă un binom desluşit de tendinţe armonizate: schematicul eleat şi subvertirea lui, nu atât ironică, cât afectivă şi umană.
Sábato observă just, dar nu înţelege pe deplin. Nu îl poate survola pe rivalul său. Ia drept inadvertenţe, ceea ce e un binom. Acribia lui se află în observaţie, nu în înţelegere. De aceea, e o acribie neîndestulătoare, dar excitantă. Adevărul e că îi scapă dinamica ansamblului.
Aşa cum îi scapă şi semnificaţia proprie, lăuntrică, a fenomenului, a cărei simţire corectă ar fi cerut înrudire.
Totuşi, recizitoriul lui Sábato împotriva lui Borges, ocazie pentru reeditarea grandilocvenţei lui Unamuno (până la teatralismul fraternizării finale), e un capitol de critică psihologică, e gândit şi scris drept critică psihologică.
Sábato ignoră pudoarea filozofică, antiretorică, astringentă, a lui Borges.

Borges era sceptic, critic şi relativist, deasemeni foarte chinuit, altitudine spirituală pe care Sábato nu o poate survola. Aşa cum are dreptate să bănuiască faptul că n—o pot survola nici admiratorii de duzină ai lui Borges.
Borges a scris şi basme, şi confesiuni. Sábato le disjunge în mod polemic şi inutil vehement (totodată condescendent, arbitrar şi artificial), în numele ipotezei că povestitorul trebuie să creadă în substratul ideatic al basmelor sale. Şi că trebuie să creadă aşa cum se presupune că ar crede paracliserul în articolele catehismului. Chiar credinţei solicitate, pretinse, Sábato îi dă o natură simplificată, lineară.
Dar basmele sunt numai consolările paradoxale ale celui ameţit de durere, a căror necessitate o poţi resimţi sau nu.
Şi e de mirare că nicăieri criticul său nu pare a ghici această utilizare posibilă a basmelor.
Basmele lui conjecturale nu sunt inspirate de folclor, sau de tehnologie, sau de pulsiuni sexual, sau de politică, sau de satira socială, ca ale altora, adesea nu mai puţin sardonic; ele sunt livreşti. Sunt inspirate de idei filozofice ori religioase [1].
Poate că basmele lui Swift ori Shaw vor să demonstreze ceva, să educe; ale lui Borges vor să consoleze, ca ale lui Chesterton şi Stevenson.
Au mai degrabă în vedere pe cineva, persoana cititorului, decât ceva, un scop, o cauză.
Sábato, care avea un temperament foarte neasemănător, care avea în vedere utilizări ale literaturii foarte diferite de acelea praticate de Borges, nu se întreabă în ce mod îi consolau basmele lor pe acest sceptic, sau pe Poe, sau pe Abbott. Nu are curiozitatea.
Joyce vehicula idei filozofice în care nu credea, care îi erau indiferente, în care mărturisea că nu crede; surrealiştii urmau conjecturi descumpănitoare.
Pe Sábato îl interesează psihologiile lineare, şi nu acelea paradoxale (ne gândim la Rozanov, Bloy, Villiers, Barbey, Nietzsche).
Pe de altă parte, livrescul poate fi şi el inspiraţie a fantasticului, ca la înruditul Schwob.
Majoritatea criticilor nu lasă cartea să vorbească, deoarece, din blazare şi vanitate, nu văd în critică o căutare spirituală.
Vor, din uşurătate, să—şi treacă timpul judecând, nu înţelegând, şi lucrează de pe poziţii antagonice, de înfruntare, în grabă, fără smerenie.

Cheia eşecului lui Sábato o dau rândurile despre ‘Moartea …’, când arată că Borges trebuia să se hotărască, în numele supremaţiei formei, a genului.
Sábato spune că realitatea e haotică, iar Borges recurge la un raţionalism leibnizian; aşa e, dar utilizarea acestui tampon e motivată în plan personal, şi nu ar fi trebuit să facă obiectul unui rechziitoriu naiv, al moralizării.
(Iar dacă, în pofida austerităţii filologice a lui Jakobson, se mai face critică psihologică, aceasta nu trebuie dezonorată prin jumătăţi de măsură, şi prin dezinteresarea de chiar ceea ce face obiectul studiului respectiv.)
Borges nu răstălmăceşte raţionalitatea aceasta, nu o dă drept realitate (prezentă în poezii şi eseuri), ci drept divertisment. Nu o substituie nicăieri vieţii, existentului.
Poziţia lui Borges faţă de haosul mundan, de haosul mundan traumatizant, e emoţională, precognitivă, imediată, dincoace; e condiţionată de o infirmiatte afectivă, o traumă, o inaptitudine constitutivă. Nu e conştientizarea unei înfruntări, ci reculul de după o înfrângere. Sábato vrea să facă psihologia lui Borges; dar aceasta trebuie sesizată corect, şi drept ceea ce e.
Romantismul, simbolismul, surrealismul, avangarda au cunoscut astfel de situaţii, nu puţine, era o vreme când se făcea rechizitoriu împotriva degeneraţilor.
Îi putem lua la rost pe Mallarmé, Lautréamont, Jarry, Strindberg, Belîi, Bacovia, Gracq, celebritatea antumă nu vindecă pe nimeni.
Gloria literară nu e un panacea.
Deversarea altora în utopismul comunist sau în ocultism nu e mai lăudabilă sau recomandabilă decât scepticismul lui Borges. Sábato nu înţelege că e vorba de insurmontabilul traumei şi al bolii.
Dacă trecem la critică psihologică, aşa cum face Sábato, numeroşi artişti se vor dezvălui ca infirmi de geniu.
Există suicidarii, sociopaţii ca Marlowe, melancolicii, colericii, vehemenţii, înveninaţii, ezoteriştii, fanaticii diferitelor cauze (politice sau religioase), infirmităţi şi dezechilibre, toate formele de dezechilibru sufletesc, iar literatura provine din, şi le dă expresie şi acestora. Indignarea moralizatoare nu serveşte la nimic, îşi ratează ţinta.



NOTE:

[1] Înaintea lui, ca precursori imediaţi, sunt menţionabili Schwob, deasemeni anglofil, şi Papini.