Nişte metehne ale socialismului

Ceea ce a demonstrat sc. XX e că socialismul nu e o chestiune nici de revoluţie, nici de proletariat, nici de lozinci.
Mă interesează acei socialişti ca Bloch şi Horkheimer, care credeau în dialogul cu interlocutori nemarxişti.
Žižek semnalizează viabilitatea prin ruptură.
Nu cred în intransigenţa comunismului patristic, talmudist, paseist (desăvârşirea prototipurilor originare), şi nici în comunismul alexandrin (Lenin şi Lacan, mai degrabă decât Marx şi Freud).

Marxismul a moştenit de la Hegel monismul intelectual, unitatea monolitică a învăţăturii; unitatea în decizii a partidului e altceva.
Progresismul social nu poate fi conjugat cu pasesismul intelectual (desăvârşirea se află în trecut).
Comunismul modern a fost gândit ca partidul unui om, deţinătorul aprioric şi indiscutabil al adevărului. Revizuirile sunt interzise cu plutonul de execuţie. Înclinaţiile umane ale lui Lenin nu puteau garanta libertatea nimănui. O societate nu se poate întemeia de dispoziţia personală a cuiva de a modera severitatea teoretică.
Socialismul nu poate funcţiona decât ca democraţie.

Însă în mişcarea marxistă s—a început de la o organizare intelectuală religioasă.
Aceasta a creat şi a făcut necesar modelul partidului faraonic, ghidat de enunţurile unui singur om, intrinsec opus democraţiei. De la început a fost impus tiparul autorităţii indiscutabile a unuia singur.
Efectele mişcării muncitoreşti sunt reale, dar perverse, neintenţionate.
Korsch avea dreptate: Marx e unul dintre autorii socialişti.

Žižek laudă pragmatismul când e vorba de baza socială sau moment (adică, în fapt, oportunismul bolşevic, compromisul sfruntat), şi absolutismul integrist, stricteţea când e vorba de exercitarea puterii, de mijloace. Scopurile pot fi moderate, idealurile pot fi aduse în linie cu realul—dar mijloacele, în fantasma neonazistă a lui Žižek—şi, din păcate, şi în istoria consumată a comunismului—nu. Revoluţia poate reuşi numai dacă cele două îşi corespund [1]; altfel, îi e impus plutonul de execuţie unei mase derutate şi confuze. Žižek vrea ca baza socială existentă să fie folosită indiferen6t de considerente teoretice, dar măsurile luate să fie conforme integrismului, să nu se abată de la stricteţea cea mai dură. Dacă se face rabat de la baza socială (care e fundamentală), de la moment, logica arc ere ca şi măsurile să corespundă acestui oportunism.
Pe Žižek îl interesează numai gestul revoluţionar iacobin, elitist, manipulat de partid, ‘asumat’, profesionalizat (bolşevicii, tancurile sovietice salutate de Brecht). Şi, deasemeni, suspendat, steril, muzeal. Mersul revoluţiei e decizia elitei iacobine. Fascinaţia haosului taliban e subordonată fascinaţiei dictaturii iacobine.


NOTE:

[1] Iar comunistului care se îmbată de stricteţea cea mai crâncenă îi lipseşte acribia de a acţiona numai în condiţiile întrunirii celor câteva coordonate necesare. Se face rabat nu de la vorbe, ci de la fapte, de la condiţii practice.