Uităm adesea ierarhia cunoaşterii—dacă Părinţii îi erau tributari vremii lor în chestiuni sociale, civile, etc., urmând înţelegerile timpului şi culturii din care proveneau—ca să nu mai vorbim, pentru cei care chiar s—au ocupat de aşa ceva, de chestiunile ştiinţifice—dacă reacţionarismul lor mundan e adesea aşa de pronunţat, şi tendinţele lor retrograde, de ce le atribum, de ce postulăm o pricepere infailibilă când vine vorba de cele spirituale, ascunse, subtile—mult mai puţin la îndemână, şi în legătură cu care probabilitatea greşelii, amăgirii, etc., cresc exponenţial?
Ce le—ar garanta infailibilitatea, ce i—ar pune la adăpost de eroare, când nici cu privire la cele obişnuite nu se arătau netributari vremii lor?
Credem—şi prea cu uşurinţă—lucruri care n—ar trebui crezute.
Există o caducitate patristică. Greşelile în cele obişnuite ar trebui să ne dea de gândit—e cu atât mai probabil să fi survenit erori şi în cele subtile, ascunse.
Dar oamenii sunt prea bucuroşi să îi încredinţeze altuia discernământul, atribuindu—i merite imaginare şi priceperi implauzibile.