Ideea bizară a câtorva că (numai) politicul ar legitima durerea ca subiect filozofic—că durerea are ‘demnitate filozofică’ numai sub formă politică—doar atunci are ‘seriozitatea cuvenită’; iar politicul e gândit în forma redusă, convenţională, a activismului social, etc., în categorii consacrate. Aşa se face că autorii de teologie politică par acaparaţi de retorica lor ‘revoluţionară’, de lozinici răsuflate, de afectarea ieremiadelor bubuitoare—şi indiferenţi la dramatismul inerent, nepolitizat—şi netematizabil politic—ca atare, atitudinea lor faţă de durere mi se pare la fel de obtuză ca şi aceea a celor pe care s—au deprins să îi privească drept adversari: autorii ‘discursurilor estetizante’. Politicul îi face obtuzi faţă de ubicuitatea altor nedreptăţi, etc.—când nu le trimit în regnul etologiei, ca şi cum atavismul ar fi o justificare.