Atâtea studii de istorie intelectuală ar lăsa impresia justă, ar avea timbrul adecvat, timbrul euristic cuvenit, dacă ar sublinia că ceea ce remarcă ele e numai o latură, ceva, un element al întregului —de ex., analizele ‘imaginarului’, ca aceea a lui Maeseneer, teologul belgian. Iluzia pe care o lasă e aceea de a cuprinde întregul, când nu se referă decât strict la o latură, la ceva determinat.
(De ex., v. Balthasar şi, pe urmele lui, Maeseneer, vorbesc despre poezia lui Rilke de parcă ar fi teologie, de parcă ar fi altceva decât e; adevărul e că poezia lui Rilke poate inspira gândirea teologică, fără să fie ea însăşi aşa ceva.
Există şi noţiuni care ‘numai simbolizează’, rezumă o mişcare afectivă, etc.; ele sunt intrinsec simbolice. Rolul lor e de a simboliza ceva—ca imaginile artei. Ca vehicole ale unei cunoaşteri obiectiv—consensuale, sunt insuficiente, dar rolul lor e altul.)