Există atâtea articole, literatură ştiinţifică umanistă, care înseamnă numai ipoteze, sau rezultatul unor examinări parţiale, sau tendenţioase, circulare—e studiată numai o parte, sau ceea ce avantajează—defect principial, sau metodologic—în aceste articole, e enunţată ipoteza, eventual cu o spoială de dovezi, dar gândirea a rămas, în mod esenţial, în stadiul ipotezei, nu a trecut de la ipoteză, la rezultatul examinării acesteia—sau aceasta din urmă e grăbită, improvizată, de mântuială.
Rezultatul studiului e o balama—care articulează ipoteza şi rezultatele. Există un bovarism al ştiinţei, consumat în intenţii, în reveria euristică, simulacrul cunoaşterii—care expediază verificarea ipotezei—narcisism care evită confruntarea adaptativă.
Ceea ce găsim în articol e numai ipoteza—şi tot ipoteza, dată şi în chip de rezultat, repetată ca rezultat—reiterarea ipotezei, cu titlu de rezultat. Aceasta e euristica leneşă, mulţumită numai cu ipoteza, şi trecând la impostura vanitoasă.
Uneori, nu găseşti mai mult decât numai ipoteza enunţată, la care autorului îi vine greu să renunţe—sau să o vadă infirmată, sau parţial infirmată. Ipoteza rămâne dominantă—nu e numai o fază, un pas care îşi primeşte semnificaţia de la verificarea ulterioară—ci e slujită de măsluirea, stângace sau abilă, iscusită sau ineptă, a faptelor disponibile.