Mimesisul alienant

Experienţa literaturii trebuie să fie formativă, nu să trezească oamenilor dorinţa după conţinuturi sufleteşti pe care probabil nu le vor avea niciodată, învăţându—i să ignore şi dezonoreze ceea ce se află, sau s—ar putea afla, în ei; literatura trebuie nu să sugereze conţinuturi morale, generând un mimesis alienant, aspiraţii improprii, năzuinţe care distorsionează—aşadar, nu să informeze, să ‘documenteze viaţa sufletească’, ci să formeze, să dea nişte deprinderi, sau sugestii, de analiză, de cunoaştere.
Literatura îi învaţă pe oameni să îşi gândească viaţa pe calapoade străine, după tipare care nu le sunt de niciun folos ca atare, deprinzându—i cu conţinuturi sufleteşti care pentru ei au de—a pururi abstracţiunea fantasmaticului, şi a iluziei. Cu alte cuvinte, scopul literaturii nu e de a îi învăţa pe oameni ce trebuie/ e bine să simtă—ci cum să conştientizeze ceea ce simt—nu să dea naştere iluziei că cititorul trebuie să—şi suprapună viaţa lăuntrică cu a autorului—caz în care literatura nu mai serveşte la eliberare, ci la dominare.
Literatura trebuie să îi înveţe pe oameni să îşi accepte şi conştientizeze propria interioritate, nu să o reprime; şi să devină conştienţi de posibilităţile, de transcendentul acesteia, tocmai prin cunoaşterea ei mai precisă, şi nu prin imitarea aceleia a alteia.
Există o utilizare alienantă a literaturii. Literatura nu e dată pentru a imita conţinuturi sufleteşti, pentru a le mima, în ignorarea psihismului propriu, a conţinuturilor proprii, care sunt, astfel, nu numai ignorate, ci şi refulate, distorsionate, etc.; scopul ei e să formeze, sugerând modalităţi de autoînţelegere. Substituirea conţinuturilor psihice proprii cu acelea străine e rezultatul întrebuinţării greşite a literaturii.