Materialismul istoric

Lukács condiţiona existenţa accentului dialectic al materialismului de însuşirea leninismului—a gnoseologiei leniniste—‘teoria reflectării’, baza epistemologiei sovietice oficiale, cum o numeşte Zeev Katvan (SST, v. 18, no. 2, ’78)--
Leniniştii ca Lukács şi discipolul său, Tertulian (bolşevic autohton din ‘grupul Vieţii Româneşti’—Crohmălniceanu, Preda—aşadar, cam eterogen; era unul din supraveghetorii ‘frontului ideologic’), distingeau între materialismul dialectic, ca formă evoluată şi ştiinţifică a unei tendinţe filozofice moderne, şi materialismul istoric, care la ei ajunge să însemne materialismul generic, şi e perceput ca insuficient. Criteriul pentru a le diferenţia e tocmai preluarea teoriei reflectării—reflectarea e o proprietate universală a materiei, iar dialectica gândirii e reflectarea dialecticii obiective a naturii—ipoteza lui Lenin era aceea că ‘întreaga materie deţine o proprietate în mod esenţial înrudită cu senzaţia’—reflectarea ca atribut al întregii materii, iar înrudirea cu modul lui Engels de a înţelege lucrurile, cu dispoziţia lui, e evidentă.
Acest tip de criptoanimism se referă, aşadar, la filozofia naturii, la o însuşire a materiei.
Nu e greu de presupus că reflectarea e sinonimul reprezentării.
După Lukács şi Tertulian, materialismul nu e complet, ştiinţific, etc., fără această axiomă leninistă deconcertantă. În teoria reflectării, eu văd mai degrabă echivalentul bolşevic al animismului —iar în propunerea/ impunerea ei ca test al progresismului, o dovadă de reacţionarism—de înapoiere. Paradoxul sau ironia au făcut ca leniniştii să înalţe această armă ori pavăză tocmai împotriva unor filozofi ai dialecticii—Sartre, în cauzl lui Lukács, şi Marcuse, în cazul lui Tertulian—e ironic ca tocmai Marcuse şi Sartre să fie privaţi de atributul de materialişti dialectici, când ei şi—au făcut un titlu de onoare din promovarea unei interpretări dialectice a realului.
Asratyan şi Şingarov scriau despre Pavlov că era ‘un materialist adânc convins’, calomnie şocantă.