Exprimarea nemediată e un oximoron—expresia presupune medierea, ceva—ul, investirea într—un termen distinct de ceea ce e exprimat—nu poţi exprima ‘fără a recurge la mijlocire’—chiar noţiunea e absurdă, dă ‘expresiei’ doar e existenţă verbală, e o vorbă goală—deja ‘exprimatul de formulat’ e în sine mediere, exprimăm nu ‘viaţa’, ci reflecţia ei—mintalul—Sestigiani are un articol despre limbaj, unde enunţă insatisfacţia în legătură cu ‘incapacitatea limbajului de a exprima viaţa fără mediere’; dar, conform propriei ei observaţii, autorii studiaţi cred că această deficienţă e remediabilă—cu toate că situând soluţia în trecut, într—o limbă originară pierdută, ceea ce denotă că nu sesizaseră improprietatea fundamentală a dezideratului astfel formulat.
Limbajul nu e mai impropriu decât ‘ceea ce trebuie exprimat’. Intuiţia neverbală e, dincolo de trăire, numai o ipoteză afectivă.
Exprimabilul însuşi, ceea ce tinde către exprimare, e mediere, nu e distinct de mediere. ‘Gândul’ neverbal e trăire pe de o parte, ipoteză pe de alta—unde nimic nu e verbalizat, şi există numai mişcarea afectivă, tendinţa, acolo nu e gândit nimic. Limbajul nu e ‘exprimare mediată’, nu e ‘veşmântul gândirii’, al reflecţiei, al cunoaşterii, ci e cunoaşterea însăşi, ca axă şi ca nucleu. Centralitatea limbajului în cunoaştere ridică problema adecvării extrinseci, a adecvării unei secvenţe verbale sau a alteia—a retuşabilului, etc.—nu a adecvării limbajului în sine, care e sprijinul, ţinta şi esenţa gândirii, nucleul către care gravitează tendinţa de cunoaştere.
Limbajul e exprimare mediată, crede Sestigiani—exprimare ‘a vieţii’—numai că ceea ce tindem să exprimăm e nu imediateţea vieţii, ci ceea ce trăim, simţim, gândim în legătură cu viaţa, ceva distinct de viaţă, altceva decât chiar viaţa. ‘Neputinţa limbajului’ e spectrul neputinţei minţii, a fiinţei intelectuale, în circumstanţe determinabile. ‘Criza’ e nu a limbajului, ci a celor care recurg la el. Limbajul e o unealtă, fiindcă şi gândirea e o unealtă—pentru satisfacerea unei pulsiuni—obiectualitatea despre care vorbea Marcuse. Ceea ce ‘am avea de exprimat’ e instrumental satisfacerii unei tendinţe fundamentale umane—relaţionarea cu existentul, ‘intenţionalitatea’, disjungerea subiectului cunoscător de obiect. Sestigiani idealizează natura cunoaşterii, care nu e ‘prezenţa ca atare în minte a realului’.
‘Corespondenţa’ e o convenţie, dar nu ceva arbitrar sau fortuit. Semnele pot fi arbitrare, contează ca întrebuinţarea lor să nu fie—gândim prin sintaxă, prin limbajul dinamic, folosit, nu prin elemente, atomi. Relaţia dintre obiect şi cuvânt e gândirea, cunoaşterea—care n—are de ce fi … arbitrară (decât în circumstanţe determinabile—întrucât există, şi sunt posibile, erori, iluzii, etc.). Dar relaţia de corespondenţă e ceva instituit de minte, şi n—are de ce să fie ‘arbitrară’, cum scrie Sestigiani. ‘Mulajul sonor al naturii neverbale’ atrage atenţia la natura fizică a sunetelor vorbirii, când miza reală e natura logică a limbajului.
De fapt, Benjamin interpretează corect natura limbajului—‘numirea adamică’, desemnarea verbală adamică—dar face asta postulând transparenţa semantică ideală în practica comunicării—ceea ce idealizează atât condiţiile cunoaşterii, cât şi pe ale comunicării, obţinându—şi confirmarea din confruntarea situaţiilor de fapt cu pretinsa comunicare ideală edenică—lipsită de strădanie.
Sestigiani revine la ‘necorespondenţa lucrului şi cuvântului’, când ceea ce trebuie să corespundă e gândirea, gândirea verbală—nu ‘cuvântul’, care nu e gândire, ci elementul de întrebuinţat. Gândirea nu îşi subordonează mecanic limbajul, verbalul, relaţia nu e una de folosire a unor unelte inerte. Nu limbajul e o ‘aproximare nesfârşită’—ci cunoaşterea, care e act, mai degrabă decât rezultat, e mereu provizorie, şi nu e ceva absolut. Limbajul impulsionează gândirea, o stimulează. ‘Numele’ nu e gândire—ci gândirea verbală, utilizarea intelectuală a limbajului, e gândire. De aceea, tânguirile lui S. Moses ratează miza autentică a problemei.
‘Corespondenţa completă dintre cuvânt şi lume’ rămâne la înţelegerea reificată, inerţială. Cuvântul poate fi obiect al gândirii verbale—al limbajului—e altceva—dar nu e niciodată gândire ca atare. Ceea ce trebuie să corespundă e gândirea, nu cuvântul. De fapt, Malouf, citat de Sestigiani, subliniază diferenţa dintre limbajul tocit, anost, şi acela al artei—‘farmecul’, ‘reconcilierea personală’.
Dar când Malouf discută ‘pierderea contactului originar’, vorbim despre cu totul altceva decât natura şi funcţia limbajului. Accentul e deplasat pe comunicare, şi aceasta e secundară în raport cu subiectul iniţial.
Corespondenţa dintre cuvânt şi obiect e o falsă problemă. E irezolvabilă, deoarece e falsă—o găselniţă.