Cel puţin într—o vreme, umanismul lui Merleau—Ponty pare să fi fost acela, drămuit, al tacticii. Tind să fiu foarte neîncrezător faţă de ‘umanismul sever’, care înăbuşă empatia—umanismul celor beţi de politică, de programe şi de tactici, şi neimpresionaţi de drame—umanismul ‘cruzimii necesare’ aragoniene, umanismul nelegiuit care jertfeşte prezentul, viitorului—umanismul ‘ctitorilor viitorului’, care oferă ‘mai răul’ prezentului, agravarea prezentă, făgăduind ‘mai binele’ viitor. Acesta e umanismul echivoc, al compromisurilor cu agravarea, cu opresiunea, cu reprimarea. E ‘umanismul represiv’, ca să vorbesc în termenii teoriei critice.
O vreme cel puţin, şi Merleau—Ponty s—a făcut avocatul unui astfel de umanism echivoc, al umanismului bolşevic. Şi el subscria silniciei ‘pentru Împărăţia Cerurilor’—nedreptăţii prezente, în numele binelui iluzoriu, eventual. Umanismul lui trecea prin utopie. Eu cred mai degrabă în umanismul care trece prin empatie.
În eseul citat de Žižek, Merleau—Ponty ilustrează un alt caz de primat al tacticii—când empatia e înăbuşită în numele tacticii, iar dreptul e suspendat, pentru a se atinge un mai bine viitor. Acesta e un umanism echivoc, indecis, şi care se lasă înceţoşat de făgăduinţele unui curs istoric practic incontrolabil. (Într—un studiu din ’93, filozoful canadez Madison se referă la acelaşi eseu din ’47, dar în ’55 Merleau—Ponty îndemna la—şi schiţa un ‘nou liberalism’, şi nu mai credea în ‘puterea proletară’.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu