Despre accepţiile identităţii marxiste

Un gânditor poate fi marxist—în filozofie (Simmel, Sartre, Wald)—în sociologie (Weber, Tönnies a scris ‘Marx. Viaţa şi învăţătura’ [1])—în economie (nu puţinii economişti marxişti)—în politică. Există, cu alte cuvinte, sociologii, filozofii, doctrine economice, gândiri politice de inspiraţie marxistă; ele nu trebuie amalgamate sub titulatura generică a marxismului, semnificaţiile lor ştiinţifice, etc., diferă. Eu prefer să vorbesc despre gânditori de inspiraţie marxistă.
Löwith are un studiu din ’32 despre Marx şi Weber—citat de Lowy.
Cineva îl numeşte pe Pareto, ‘Marx al fascismului’; pentru unii, contează ca sociolog nemarxist.

NOTE:
[1] Culegerea despre Tönnies editată de Cahnman antologhează contribuţii de Cahnman, Heberle, Parsons, etc.. În documentele comentate care însoţesc studiile, secţiunea ‘Tönnies şi Marx’ îi aparţine lui Cahnman, care vorbeşte despre transformarea, metabolizarea conceptelor marxiste.
Paginile finale ale plachetei despre Marx cuprind cele nouă obiecţii critice.
Tönnies rezuma contribuţia lui Marx ca ‘analiza procesului capitalist în termenii producerii de plusvaloare în cursul convertirii valorii de întrebuinţare în valoare de schimb’—recursul la ‘rata medie de profit’. Tönnies ‘acceptă teoremele marxiste’—dar adaugă ‘efectul de multiplicare’, rezultat din acţiunea manufacturierului, ‘aşa încât puterea productivă a muncitorului (…) e inseparabilă de puterea productivă a capitalului’.
Nu găsea, la Marx, recunoaşterea desluşită a faptului că (deşi comerţul şi capitalul comercial sunt anterioare modului capitalist de producţie)—capitalul productiv (industrial) ne diferă în mod esenţial—ci numai e mai eficient decât capitalul comercial şi bancar. Pentru negustor, producţia industrială e numai încă un mijloc de utilizare a capitalului, de a scoate profit.
Tönnies arată că, deşi Marx sublinia că exploatarea capitalistă a muncii e un fenomen istoric, nu universal [?], nesocoteşte dezvoltarea fabricii din industria domestică (‘manufactura separată’) şi din munca pe cont propriu. Ca atare, Tönnies concluzionează că munca şi comerţul sunt funcţii complementare ale vieţii sociale—reprezentând valoarea concretă şi egală versus valoarea abstractă şi suplimentară—voinţa spontană (esenţială) şi Gemeinschaft versus voinţa arbitrară şi Gesellschaft (conotaţia negativă e evidentă—exploatarea, etc.). Muncitorul şi artistul sunt oameni ai Gemeinschaft—negustorul, managerul sunt oameni ai Gesellschaft. După Tönnies, voinţa arbitrară e întâia, logic ca şi istoric. Teza economică a lui Marx devine un enunţ sociologic.
Munca antreprenorului e muncă producătoare de valoare—şi exploatare a muncii.
Soluţia propusă pentru retribuirea echitabilă sunt cooperativele muncitorilor.
(Acest rezumat al criticii lui Tönnies nu îmi aparţine, l—am transcris după Cahnman.)
Bond are un articol despre evaluarea lui Marx de către Tönnies.