Vulgaritatea deconcertantă, vulgaritatea intensă a criticii lui Henley, puterea nulă de caracterizare; dar mai ales, impresia de vulgaritate crasă, penibilul, gazetăria care intenţionează să epateze, obrăznicia condescendenţei.
Pagini inutile, peroraţii zadarnice, de o ironie râncedă, o minte dispeptică, ale cărei adevărate coordonate estetice sunt indicate succint—poezia lui Musset şi dramaturgia dumasiană, ‘Turnul …’.
Henley avea o minte râncedă, şi un ton neplăcut, izul de răutate imbecilă, de mărginire filistină—ironia face ca Stevenson să îi fi elogiat poezia, comparând—o cu a lui Meredith. Un vers al lui e citat în policierul Dnei. Christie pe care tocmai l—am citit.
Dar răutatea îngălată a paginilor lui critice pare să nu fi împiedicat ca, la un moment dat, acestea să fi avut prestigiu.
Vulgaritatea criticii lui e aceea a insului care spune lucrurile pe şleau—a şleaului ziaristic. Enormităţile despre superioritatea artistică a lui Musset şi Dumas faţă de Hugo sunt concludente.
Îmi dau seama, însă, că îl confundam—mă gândisem, ieri (joi), la coautorul ‘Coletului …’.