Citesc analiza făcută de Marcuse faimoaselor ‘Mansucrise …’ de tinereţe ale lui Marx; există posibilitatea de a fi luate/ date drept rezultate ştiinţifice ceea ce sunt numai ipoteze, tatonări, schiţe, nerevendicate de autorul matur ca rezultate valabile, neasumate. Poate că ceea ce e bun în aceste manuscrise a trecut în substanţa operei lui Marx, iar repunerea pe tapet a unor încercări de tinereţe echivalează cu un regres, şi cu falisificarea sensului organic intenţionat chiar de Marx.
Literar şi filozofic, ceea ce frapează de la început la Marcuse e talmudismul, tonul talmudist, exegeza necritică, servilă, capitularea simţului critic; e ceva ce se întâlneşte şi la destui psihanalişti: o fanatizare care ia forma talmudismului, a recursului la autoritate. Psihologic, moral, această atitudine are ceva care pune pe gânduri—e ca un început cu stângul; mai mult, aceeaşi receptare necritică ajunge să îi canonizeze şi pe Lenin şi alţi exponenţi ai ortodoxiei materialismului istoric.
Din analiza lui Marcuse, nu rezultă la ce fel de muncă se referea Marx (sau Hegel)—munca manuală, fizică, sau munca înţeleasă generic. Există, la marxişti, accentuarea polemică a retoricii antagonismelor a lui Hegel. Marx preia de la Hegel o schemă retorică—reprezentarea verbală a antagonismelor, înţelegerea realului ca antagonism. E implicată aici o afectivitate puternică: repulsia marxistă faţă de lumea socio—economică apuseană modern, antipatia vie.
Un prim aspect ar fi verbiajul şi retorismul, asortat cu reprezentarea prin antiteze, dinamismul înţeles ca luptă, antagonism. Al doilea e evoluţionismul, axat pe termenul ‘esenţei umane’, sursa cunoaşterii căreia marxiştii nu o enunţă. Al treilea aspect e negativitatea afectivităţii, resentimentul: marxiştii ca oameni ai resentimentului. Marxiştii reprezintă ranchiuna împotriva societăţii umane aşa cum o ştim. Dacă proprietatea privată e condiţionată de înstrăinarea muncii, înseamnă că munca a fost întotdeauna înstrăinată, iar esenţa umanului nu a fost atestată, realizată, niciodată. Acestea sunt ipoteze teoretice, neconfruntate cu realitatea istorică. Ceva ţine de febrilitatea metodei însuşite.
Analiza lui Marcuse e, ca formă, didactică—sau şcolărească. La vremea respectivă, comunistul [1] susţinuse o teză îndrumată de Heidegger, decât care era cu mai puţin de un deceniu mai tânăr, şi căruia îi fusese şi asistent.
Aşadar, se porneşte de la antagonisme, subliniate, accentuate, dinamica realului e văzută ca (şi mai puţin explicată în termeni de) antagonisme, şi de la repulsie, de la intoleranţa faţă de societatea vestică modernă.
Comparată cu Feuerbach şi Hegel, filozofia aceasta de tinereţe a lui Marx (care avea 26 de ani în ’44) apare ca inferioară, şi atinsă de verbiaj. Sunt tatonări, ipoteze, nu rezultate asumate ca atare. Tevatura făcută de comunişti pare să ignore semnificaţia rămânerii inedite a acelor pagini.
Trebuie semnalate două lucruri: discuţia despre esenţă, în direcţia evoluţionismului lui Marx, a teleologiei, a misticismului care vede istoria teleologic, şi anume ca realizare (nu progresivă, ci revoluţionară, subită, bruscă) a esenţei, şi primatul muncii înstrăinate. Marcuse afirmă că, la Marx, munca înstrăinată e cea care precedă, determină şi cauzează proprietatea privată, aceasta provine din înstrăinarea muncii; dacă e aşa, atunci nu mai e vorba despre capitalism, ci despre civilizaţia însăşi.
Dacă înstrăinarea muncii îi e anterioară proprietăţii private, atunci Marx pune în cauză întreaga civilizaţie umană, şi se referă la o esenţă umană pe care nu ştim cum a ajuns să o cunoască. A existat o realizare a esenţei, o atestare a ei? Raţionamentul hegelian îi e principial opus empiricului şi testării, aşadar determinarea esenţei se face prin operaţii mintale independente de metodele ştiinţifice curente.
Ne dăm seama că Marx vorbeşte nu despre capitalismul apusean—ci despre societatea umană. Acesteia, el îi opune esenţa umană, autenticul, la a căror cunoaştere nu se ştie cum a ajuns. Dacă nu le—a găsit în istorie, în lumea trecutului, a ajuns la ele prin operaţii intelectuale. Fapt este că, pentru Marcuse, toate aceste lucruri sunt deasupra oricărei critici—nu ca sens general, ca valoare de ansamblu, ci şi în detaliu—ceea ce e de natură să descumpănească.
Din acest verbiaj coleric, probabil bine intenţionat, al ‘Manuscriselor …’, reies câteva subiecte principale ale gândirii lui Marx; dar determinantă e nu lipsa de cizelare, de finisare—ci de altitudine filozofică: sunt tatonări, bâiguieli, importante genetic, pentru înţelegerea genetică a marxismului, dar cu limite, defecte şi stângăcii. Cei ca Marcuse cer unor bruioane redactate când Marx avea 26 de ani nu numai să sugereze—dar să fie o teorie a esenţei umane, etc..
Marcuse însuşi avea 34 de ani când îşi publica analiza, în ’32.
Filozofia culturii a lui Simmel (care nu avusese nevoie să aştepte publicarea ‘Manuscriselor …’ pentru a înţelege semnificaţia filozofică a sintaxei înstrăinării), sociologia întemeietorilor germani ai acestei ştiinţe, sunt de inspiraţie marxistă, inspirate de marxism. Rezultatele intelectuale mai puţin convingătoare le—au revenit ucenicilor înregimentaţi, motivaţi politic.

NOTE:

[1]A fost spartakist. Provenea dintr—o ‘familie evreiască înstărită, asimilată’, berlineză—ca şi Simmel.
Din evreimea înstărită era şi Luxemburg; Liebknecht era protestant.
Poate nedumeri numărul însemnat de comunişti evrei.