Imanentismul hegelian poate funcţiona cu asumarea nonteismului/ ateismului, dar nu şi a materialismului fizico—etic revendicat de Marx; idealismul nu înseamnă nici teism, nici spiritualism, nici nu le presupune. Idealismul ateu e necontradictoriu. Asumându—şi materialismul european, Marx lipsea metoda hegeliană, gândirea dialectică, de unicitatea ei. Marx putuse fi ateu şi idealist, însă a fost materialist militant, contrazicând parametrii gândirii lui Hegel, condiţiile ei de posibilitate. E o distorsionare materialistă. Dialectica hegeliană nu poate fi ceea ce îşi propun comuniştii cu ea. De aceea, marxismul filozofilor (Simmel) sau al sociologilor (pionierii nemţi, Boudon, Baudrillard, etc.) e mai convingător decât al comuniştilor. Talmudismul comuniştilor l—a deservit pe Marx, a deservit materialismul istoric. Vehicularea de termeni abstracţi fără acoperire a fost, treptat, depăşită chiar de Marx, relativ timpuriu; repunerea pe tapet a manuscriselor, tapajul făcut, au deservit înţelegerea corectă a dinamicii operei marxiste.
Recuperarea lui Marx de către comuniştii interbelici şi ulteriori, asumarea de laturi noi, neglijate până atunci, a însemnat un regres în raport cu clarviziunea dovedită de pionierii sociologiei germane, care găseau la Marx o inspiraţie filozofică sau ştiinţifică, nu politică. Sociologii germani avuseseră o înţelegere lucidă a meritelor marxismului, şi a interesului său pentru filozofie sau sociologie. Supralicitarea lui Marx ca filozof s—a făcut în defavoarea pătrunderii critice, şi în direcţia excesului talmudist. Gândirea lui Marx a fost încredinţată talmudismului.
Priceperea manifestată de comuniştii interbelici şi ulteriori a părut comparativ elementară şi naivă, necritică. E un regres faţă de precizia celor născuţi în deceniul de după mijlocul sc. XIX.
Dealtfel, Marx nici nu trebuia ‘recuperat ca filozof’—fiindcă poate interesa şi ca savant, justifică interesul şi ca savant (v. Janet, Freud, Lacan, etc., istoricii, filologii, lingviştii, Darwin, Mauss); economia politică însăşi era înţeleasă ca având interes şi semnificaţie filozofice (De Quincey). ‘Reinvestirea filozofică’ nu e necesară; de ex., sociologii pot fi interesaţi de economişti, etc., v. precursorii revendicaţi de Boudon pentru structuralismul postbelic.
Filozofii pot fi interesaţi de o operă ştiinţifică.

Rezumând ideea iniţială, materialismul promovat de marxiştii comunişti contravine frontal dialecticii hegeliene, raţionamentului dialectic hegelian.
Avantajul ştiinţific al autorilor de inspiraţie marxistă germani de la sfârşitul sc. XIX a fost că erau în primul rând kantieni şi nietzscheeni (Niall Bond a publicat o pagină, ‘Filozofie practică nietzscheană, sociologie tönniesiană …’; Solms—Laubach are o carte despre ‘Nietzsche şi sociologia germană şi austriacă timpurie’).
Mayreder scrisese în 1897 despre ‘Clubul supraomului’.
Solms—Laubach vorbeşte, în cap. IV, ‘Moştenirea filozofiei lui Nietzsche în sociologia lui Max Weber’, despre critica socio—culturală a celui de—al doilea, şi ‘tentativa de amalgamare’. Se pare că locul acestei admiraţii a fost încă mai mare în existenţa legatarului, decât în operă. La pag. 80 a vol. lui F. G. zu Solms—Laubach e vorba despre “Marx şi Nietzsche’, în termenii lui Outhwaite.