Mehlemul teoriei critice

Marcuse păcătuieşte prin talmudism şi ; dar o trăsătură interesantă a gândirii lui e înrudirea cu expresionismul, conotaţia expresionistă—mult din teoria critică e marxism expresionist, fapt manifest în irizarea teoriilor susţinute (fantasmagoricul freudian, miturile—nihilismul absurd al unei biologii filozofarde, alternând cu o antropologie mitică—hoarda—în dispreţul oricărei pozitivităţi etnografice, al semnificaţiei tezelor geneticii, etc.). Realitatea umană zugrăvită de teoria socială are trăsăturile expresionismului.
Utopia lui depinde de eludarea câtorva fapte—universalitatea agresivităţii umane, prezentă în orice societate umană, pretutindeni, ca element fundamental, regăsibil în orice societăţi dezvoltate independent unele de altele, şi în care sunt prezente dominarea şi stratificarea, clasele—şi natura ei biologică.
Nu există societăţi fără dominare şi clase. Agresivitatea rezultă dintr—o necesitate naturală—şi anume, ca dat biologic; faptul că pare independentă de penurie (ipoteza hoardei) subliniază acelaşi lucru, fiindcă înseamnă că nu universalitatea penuriei iniţiale a dus la ubicuitatea socială a agresivităţii.