Educaţia formativă şi educaţia ştiinţifică

Natura neştiinţifică a aprecierii literare e numai reversul naturii ei personale, circumstanţiale şi inefabile, ţinând de dinamismul vieţii, în care contează actul şi nu rezultatul. Scopul e trăirea fericită a dinamicii, bucuria trăită în dinamică, dinamismul trăit ca satisfacţie.
Scopul predării literaturii e în principal formarea personală, deprinderea unor metode de analiză, a unor abordări, etc.—şi nu transmiterea de rezultate. Predarea literaturii vizează nu transmiterea de rezultate estetice, ci însuşirea unor metode de a analiza, de a trăi şi gândi relaţia cu operele.
Predarea ştiinţelor vizează transmiterea de informaţii, comunicarea de rezultate, drept certitudini nete sau ipoteze, rezultate provizorii, ştiute sau nu ca atare, sau definitive, imuabile; predarea artelor vizează, dincolo de latura informativă (repere istorice, morfologice, strict tehnice, elemente taxonomice, etc.), formarea, educarea minţii, diferenţierea de aptitudini moral—intelectuale preexistente, în vederea fericirii, a trării şi existenţei fericite. Predarea are în vedere binele persoanei—nu informarea în vederea profesării utile social—se referă la binele persoanei, la posibilităţile trăirii, la distilarea şi afinarea acestora.
Aşadar, există şi o educaţie care formează; rezultatele estetice sunt personale, predabilă e numai abordarea care rezultă în intensificarea aptitudinii de a se bucura.
Scopul predării e formarea discipolului ca subiect, în vederea fericirii personale, a intensificării şi a precizării capacităţilor de a trăi relaţia cu operele. Învăţământul formativ e distinct de acela ştiinţific, iar distincţia nu se suprapune aceleia dintre ştiinţe ale naturii şi umane. Predarea formativă nu e predarea unei ştiinţe, nu e informare (deşi foloseşte şi această latură a predării—preambulurile istorice, morfologice, taxonomice, etc.).
Învăţământul e înţeles de obieci de parcă s—ar referi numai la informare, la livrarea de rezultate utilizabile în practici utile social; dar predarea artei nu pregăteşte pentru utilitatea socială direct, ci formează, pregăteşte pentru trăirea mai bună a unei dimensiuni personale, vizează evoluţia personală. Se subînţelege că prin educaţie artistică vizez nu învăţarea de atelier (literar, plastic, muzical), ci axarea pe analiză. Educaţia artistică ţine de morala eudemonistă, pe când educaţia ştiinţifică sau tehnică vizează în principal nu trăirea muncii, ci însuşirea cunoştinţelor şi a tehnicilor, a aspectelor teoretice şi tehnice ale unei profesii.
Educaţia artistică nu e o ‘formare’ profesională, ci estetic—umană, morală. Nu formează în vederea exercitării unei profesii, ci a trăirii unei dimensiuni personale. Ea se adresează direct unei nevoi umane. Ţinta ei e educarea morală; educaţia ştiinţifico—tehnică se referă numai în mod secundar la trăirea profesională, la dimensiunea personală, umană a exercitării profesiei, care e lăsată în seama dezvoltării întâmplătoare, iar când o face, recurge la modalităţi abstracte, neconvingătoare, pedante.