Materialismul istoric sub zodia comunismului

Materialismul istoric sub zodia comunismului



Avantajul indiscutabil al citirii unei antologii a operei lui Marcuse, cuprinzând unele din cele mai frumoase pagini filozofice ale sc. XX, e evidenţierea mersului acestei gândiri, a evoluţiei ei, sublinierea fazelor sale, ca diversitate atât a subiectelor, cât şi a gândirii—de la combativitatea cam colţuroasă a intenţiilor revoluţionare ale comunismului iniţial, la reformismul încercării de a da materialismului istoric un substrat freudian.
Survine, la Marcuse, o transformare în fizionomia postbelică a gândirii şi a retoricii, dobândirea unui anume iezuitism prudent, şi o neruşinare a calomniei; sub moderarea tonului şi atenuarea combativităţii, există obtuzitatea şi cantonarea în câteva ipoteze infirmate frontal. Poate principala vină a comunismului vestic e neasumarea eşecului leninismului, nedenunţarea lui—de fapt, asumarea leninismului, cantonarea în climatul moral—politic al leninismului—şi al praxisului leninist.
Teoria comunistă a revoluţiei a eşuat; tezele despre proletariat şi rolul său, despre revoluţie şi societatea fără clase au devenit rebuturi, mai degrabă ale politicii, eşuate, decât ale filozofiei. Politizarea gândirii reprezintă asumarea greşită, forma pervertită a praxisului—nu ‘teorie practică’ în sensul unei gnoseologii revoluţionare, noi, ci pur şi simplu filozofie politizată, denaturată, aservită—ideologie. Praxisul a eşuat în ideologie, în sloganuri şi lozinci.
Marcuse face, în mod esenţial, filozofia culturii—de inspiraţie marxistă şi freudiană; îi poate fi reproşată trecerea cu vederea atât a limitării primare a materialismului istoric (pornirea exclusiv de la obiectualitate, şi încercarea de a deriva relaţiile umane, psihologia socială, antropologia socială, din obiectualizare, din raportarea la obiecte, care sunt înţelese cu semnificaţia lor primară, fizic—infantilă, nu ca termenul generic de relaţionare a subiectului uman), cât şi a greşelii freudismului (petiţia de principiu a Nirvanei, generalizarea comportamentului sexual—când observaţia arată că fiinţa caută stimularea constantă—şi optimă, gravitează nu către apatie, deprivare şi monotonie, ci caută stimularea, însufleţirea, înviorarea; detensionarea postcoitală, şi încordarea penibilă care o precede, sunt specifice comportamentului sexual, nu legea generală a comportamentelor). Comuniştii cred că psihologia socială trebuie—şi, ca atare, poate fi—derivată, dedusă din obiectualizare, din primatul obiectualizării. Ei pornesc de la relaţionarea fiinţei cu obiectele. Acesteia, nu îi adaugă sau juxtapun alte dimensiuni, nu o completează, dar încearcă să deducă alte tipuri de relaţionare din obiectualizarea gândită, de fapt, ca gest unic al fiinţei, ca registru unic. Omul e capabil numai de obiectualizare; esenţa lui, şi esenţa raportării lui, e obiectualizarea, dimensiunea obiectualizării. Acesteia, teoreticienii comunişti nu au vrut să îi adauge ceva.
Teoria critică a lui Marcuse e dependentă, în ansamblul ei, de două ipoteze—restrângerea de facto a ontologiei umane la obiectualitate, la registrul relaţiilor de obiectualizare, cu situarea relaţiilor interumane în dependenţa obiectualizării iniţiale—şi principiul Nirvana, infirmat de observaţia curentă şi de ştiinţă, ca şi de evoluţia viului.
Gleznele teoriei critice propuse sunt de lut—principiul Nirvana (organismele sunt menţinute în viaţă, împotriva propriei lor tendinţe, de stimularea externă)—şi excslusivitatea obiectualizării în ontologie.

Surprinde la autorii comunişti lipsa atitudinii critice (faţă de autorii de la a căror gândire se reclamă), a aceleia autocritice (absenţa asumării), şi a elasticităţii faţă de empiricul istoriei. Ipoteza lor directoare a fost evoluţionismul hegelian asumat—sensul logic al istoriei, şi faptul că istoria e intrinsec logică.
În interpretarea marcusiană, baza genetică, baza istorică a materialismului istoric formulat de Marx e totuna cu baza logică—descoperirea bazei genetice, hegelianismul timpuriu, echivalează cu descoperirea fundamentului logic; ceea ce e o ipoteză gratuită (de ex., kantismul ar fi baza logică a gândirii lui Cioran, etc.). Folosirea acestui raţionament genetic duce la absurdităţi, prin confuzia între genetic şi logic, între istorie şi raţiune.
Materialismul istoric sub zodia comunismului—a fost grevat de câteva greşeli filozofice, urmări ale lipsei autocriticii—neasumarea falimentului tezelor despre proletariat, mersul istoriei economice diferit de acela prezis—refugiul în utopism şi nădejdea vagă, ca urmare a dezamăgirii eşecului predicţiilor şi al politicii urmate de comunişti în Europa—comuniştii s—au dovedit a fi struţii analizei politice, denunţarea vehementă a capitalismului mergând mână în mână, şi fiind proporţională cu escamotarea măcelurilor şi a greşelilor regimurilor comuniste. Probitatea lor—ştiinţifică, etic—umană, filozofică—a lăsat mult de dorit, prin duplicitate, tendenţiozitate şi folosirea standardului dublu.
Conflictul fratricid—sau concurenţial—al facţiunilor marxiste a fost şi el, probabil, o expresie a epocii; dar neasumarea, lipsa simţului autocritic, nivelul precritic al comunismului a dus la refuzul asumării acestei dispersii marcate.