Trebuie să citeşti împreună cu un critic ceea ce ştie el cel mai bine să citească—principiul utilităţii critice e înrudirea, nicio evaluare—sau interpretare—nu e valabilă în absolut, ci numai relativ la un temperament, etc.. Literatura nu poate face obiectul unei ştiinţe consensuale şi neutre afectiv, ci e o evaluare de mizanscene—fiecare critic îşi evaluează propriile mizanscene, iar condiţiile tehnice au adesea o importanţă determinantă—disiparea, delăsarea, etc.. Estetica ţine de morala fericirii. Scopul cititului e fericirea.
Pronunţările întâmplătoare ale unui critic sunt irelevante, şi numai accidental instructive. Ele definesc cunoaşterea ocazională—ocazională din punctul de vedere al esenţialului—şi grevată de vicisitudinile cotidiene menţionate deja—se întâmplă ca un critic să nu citească cu probitatea necesară.
Înţeles e numai recititul.