Ralea a fost omul partizanatului cultural. Cu toate că avea năzuinţa completitudinii—şi deplora imperativul alegerii, necesitatea de a alege, de a se limita, Ralea apare ca un intelectual cu o natură foarte partinică—un spirit aproape sectar—pentru unii, cu unii, aşadar împotriva altora—Durkheim, Janet, ‘Viaţa Românească’, Maiorescu—împotriva lui Tarde, Bergson, Lovinescu, a ‘Criterionului’—e marca unei mentalităţi partinice, înregimentate. Nu era omul unei neutralităţi superioare, nu accede la obiectivitatea ca neutralitate superioară, liberă de întărâtarea partinică. Convingerea lui era una partinică. Există, în aceasta, o mărginire. Iar Eliade nu era aşa, nici chiar Lovinescu—pluralitatea nu există cu adevărat la Ralea, ci negarea întărâtată a meritelor celor cu care are divergenţe, şi convingerea ierarhiei, a ierarhizării simple, lineare, în care trebuie ales între Durkheim, Janet, etc., şi Tarde, etc.—Ralea dădea gestului ca atare o valoare etică, îl percepea ca pe expresia limpezimii şi asumării unei poziţii; avea o reprezentare şi înţelege politică a culturii, sub formă de partizanat cultural.
Ralea a fost omul partizanatului cultural, şi faptul nu e, probabil, fără legătură cu lejeritatea deconcertantă—şi un pic descurajantă, sau dezamăgitoare câteodată—cu care recurgea şi înţelegea să apeleze la versiuni curente, la simplificări epigramatice ale poziţiilor asumate—sociologia lui Durkheim, psihologia lui Janet, chiar socialismul premarxist.