Perspectivismul înseamnă moderaţie epistemologică (pentru a nu da conotaţiile de ipocrizie implicate de ‘modestie’), această moderaţie perspectivistă nu e o măsură etică extrinsecă, o limitare voluntară, automipusă, ci conştientizarea limitelor care circumscriu forţa; însă mulţi preferă să spună orice, decât să conştientizeze sau admită că orice enunţ are un punct de vedere determinat. Perspectivismul înseamnă a conştientiza că orice enunţ e reglat de coordonatele unui loc cognitiv, că provine, e gândit şi enunţat dintr—o condiţie epistemologică, nu provine din indeterminatul pretinsei imediateţi (de care se prevalează dogmatismul naiv, precritic).
Poate mai ales în viaţa intelectuală, reprezentările tind către indistinct, vag, amorf, către amalgmare, către animismul difuz transpus în confuzia şi indistinctul gândurilor despre natura existenţelor şi a operaţiilor intelectuale.
Unii, însă, preferă să spună orice, decât să admită că enunţurile—mai ales aprecierile, evaluările, etc.—sunt condiţionate de unghiul epistemic, de direcţia sau situarea enunţului.