Citind autobiografia de cititor a lui Howells, m—am gândit la Creangă şi la Montaigne, nu fiindcă le—ar semăna ca stil sau minte, ci ca nivel literar, pentru tonul de moderaţie trăită, asumată, neafectată, pentru temperamentul dovedit în paginile amintirilor despre parcursul lui de cititor; sunt eseuri adevărate, şi nu e ceva ocazional—ci eseistică veritabilă, şi esenţială. Americanul menţionează că a făcut critică, reuşind o conjuncţie de ocazional şi pasiune (fiindcă scria mai ales despre ceea ce îi şi plăcuse, citind mai ales de plăcere), a fost foiletonist, cum se zicea. Aş fi foarte interesat să citesc gazetăria americanului. Nu ştiu dacă articolele lui au fost culese. Dar înţeleg că există corespondenţa publicată de fiică.

Estetica lui e realismul a obişnuitului, a cotidianului, cu precizările necesare, cursivitatea zilnicului, a mundanului obişnuit; înrudirile lui cu englezii au fost subliniate, dar remarcabil e că americanul se declara mai pasionat de literatura europenilor continentali—ruşi, francezi, un scandinav, plus literaturile romanice.

Reducţionismul tiparului, refugiu în abstracţie, cu refuzul diversităţii, recurgerea la caracterizarea unei forme unice, reluată de autor, arată mărginirea şi fobiile criticilor, care caută esenţa în locul esenţialului, şi patul procustian, în locul dinamicii, evoluţiei şi înnoirii. Criticii născocesc o formulă, şi se mărginesc să o regăsească pretutindeni, batjocorind viaţa şi atribuindu—i mecanicitatea nevoii lor de abstract şi de idealitate generică. Literatura însăşi e o şcoală a minţii mai bună decât critica aferentă, care dezobişnuieşte de diversitate şi de surprinzător, de originalitate şi de gustul şi interesul laturilor nebănuite.

Memorialistica de cititor a americanului oferă racursiuri, distilarea experienţei estetice de o viaţă, a relaţiei—nu atât cu arta altora, cât cu farmecul propriilor mizanscene--, revizuiri şi retuşuri critice, cizelarea gândirii critice, distilarea sentimentului şi a înţelegerii, caracterizări estetice succinte şi memorabile, medalioane, incizii ferme, enunţuri limpezi. E remarcabil caracterul neocazional al scrierii—nu e o însăilare de amintiri şi senzaţii estompate, ci sentimentul viu al comuniunii—al comuniunii estetice cu o diversitate de opere, şi cu diversitatea ca atare, încântătoare, a artei.

Înrudirea americanului e cu memorialistica lui Creangă, şi cu eseistica lui Montaigne, prin atitudinea sapienţială.