Francesca Aran M., J. C. Isaac.
Esenţa. Ambivalenţa formei în critică—o formă nu garantează fondul. Cizelarea, şi diferenţa, distincţia necesară—necriticii, etc.. Egalii.
În critică, pot exista evaluări peremptorii în formă obiectivă, şi aprecieri impersonale, neutre, în formă ocazională. O formă nu garantează existenţa conţinutului corespunzător. Există discrepanţe între formă şi ceea ce e exprimat astfel. Conţinutul poate să contravină formei, să se dezmintă mutual. Concordanţa lor e ideală, poate să nu existe ca atare în practică. Putem găsi în formă ocazională altceva decât era de aşteptat.
Simţul relativului, în dublu sens. Iar dacă ceva nu e totul, nu e absolut, nu rezultă că e nimic—poate însemna ceva. Un enunţ e condiţionat—şi util în funcţie de alţi factori—facă valoarea lui nu e absolută, nu înseamnă că e nulă. Există ‘partea de adevăr’. Există valabilitatea relativă.