‘Urmele cuielor’

‘Urmele cuielor’





Credinţa celor care cred fãrã sã fi vãzut nu se referã la ceea ce au vãzut cei care cred fiindcã au vãzut. Vizibilul e o cale, nu o ţintã. Pe de altã parte, e cert cã Iisus denumeşte, prin ‘credinţã’, încredinţarea—fiindcã tot ‘credinţã’ o numeşte şi pe aceea din vãzut.
Iisus nu laudã credulitatea. Nici nu rosteşte acest cuvânt, despre cei care cred fãrã sã fi vãzut, spre a avea aerul cã laudã credulitatea. Iisus laudã, dimpotrivã, inteligenţa. Spune cã cei care n—au avut nevoie de semne, pentru a se încredinţa, au o perspicacitate superioarã. Cã o încredinţare superioarã nu se întemeiazã pe semne. Avertismentul împotriva centrãrii vestirii pe neobişnuitul semnelor e un laitmotiv al predicii Lui Iisus. Nu crede în pedagogia semnelor. Nu acestea pot converti.
Credinţa nu e credulitate. Iisus nu spune—‘Fericiţi credulii!’. Spune, însã, cã încredinţarea raţionalã derivatã din semne e inferioarã aceleia rezultate din analiza vestirii.
Iisus nu spune cã e bine sã crezi în realitatea unor evenimente pe care nu le—ai vãzut. Spune, însã, cã nu acestea sunt decisive. Spune cã existã un alt mod mai sigur de a—L cunoaşte, decât semnele, vederea semnelor—urmele cuielor, pretinse de Ap. Toma.

Semnele sunt ‘urme de cuie’, dovezi indirecte. ‘Semnele’ însele ajung sã nu însemne nimic, asistenţa e impasibilã, împietritã, Iisus ştie cã oricâte semne din acestea, exterioare, fizice, nu vor decide inima. Iisus oferã ceva mai bun, care sã îi vorbeascã inteligenţei, nu simţului comun stupefiat, dezorientat. Iisus ştie neregularitãţile naturii, nu crede în puterea lor de a convinge; crede, însã, în activitatea liberã a inteligenţei, acolo unde aceasta e capabilã de aşa ceva.

Credinţa lãudatã de Iisus se referã la identitatea Cuiva—nu la ceea ce au vãzut alţii. Iisus scuturã tot miraculosul de pe trunchiul credinţei—ca fiind inferior şi, pânã la urmã, nefolositor. E real, însã şi ambiguu, şi neconcludent. Iisus nu le cere unora sã creadã ceea ce au vãzut numai alţii—sã ‘creadã pe nevãzute’—ci sã ajungã la încredinţarea raţionalã despre Iisus, independent de mãrturia directã a semnelor.
Iisus ştia cã cererea de semne e ipocritã. Oferite, nici semnele nu conving; convingerea survine şi în lipsa semnelor.

Palma aceasta, care acum se întinde deschisã, a fost strãpunsã.