Film original şi bine—intenţionat, cu imagini semnificative şi convingãtoare, THE PYX nu e o pogorâre la Iad, ca filmul cu Pacino—CRUISING. Sinopsisurile pentru aşa ceva pregãtesc—o descindere în Iad, cum e CRUISING (ne putem aminti şi de coborârea în Infern a lui Abberline, în FROM HELL). THE PYX alege, însã, stilistica irizãrii impresioniste.
Spovada şi cuminecarea—trupul vândut şi ostia—heroina şi sedativul administrat de madamã—reveria indusã de droguri şi realitatea abruptã—heroina şi ostia—drogarea şi cuminecarea—naraţiunea e structuratã energic de aceste polaritãţi.
Scenariul caracterizeazã mai degrabã aspiraţiile şi pulsiunile personajelor, decât psihismele ca atare în sensul reprezentãrii naturaliste. Poliţistul e estompat în mod deliberat, ca identitate umanã, ca psihism—ştim numai cã are o amantã—aflãm destule despre lumea interioarã a prostituatei, chiar aceea a prietenului ei invertit—însã nimic despre a poliţistului—care evolueazã ca o simplã funcţie, o profesie, şi rãmâne învãluit pânã la deznodãmânt. Oricum, satanistul cepeleag, cu capotul sãu stupid, e ridicol.
Nu intriga filmului conteazã—ci atmosfera, stilistica impresionistã, aspiraţiile şi tendinţele personajelor—şi cântecele lui Karen.
Ar trebui sã aflu de la un preot cum numesc catolicii români cutiuţa în care e dus viaticum—ul.