Crimele perfecte sunt asasinatele acestea tãcute, despre care ştie, de fapt, toatã lumea din jur—linşajul la care toate pramatiile sunt bucuroase sã ia parte—înãbuşirea, calomnia (45), încolţirea, tracasarea, etc.. Ele sunt ştiute. Toate instrumentele comiterii aparţin acceptabilului social. E complicitatea tribului împotriva a ceea ce e bun şi sfânt, sau numai deosebit; crimele perfecte se comit cu uneltele cele mai banale—tracasarea neîncetatã, prigoana cotidianã, etc.. (E povestea multor vieţi de sfinţi—Thérèse, Juan sunt numai douã exemple.)
În ferocitatea lor, inşii coboarã într—o sãlbãticie aviarã sau insectiformã, sub pragul fizionomiei; ajung sã aminteascã de pãsãri şi de insecte. E maşinalitatea lipsitã de fizionomie, de chip distinct. E decizia tãcutã de a elimina originalitatea şi distincţia.
Crimele perfecte, publice, despre care autorii policierurilor nu scriu, sunt acelea în vãzul tuturor—calomnia, sufocarea, tracasarea, stâlcirea, exasperarea, ‘tocarea’. Josnicia sordidã e cenuşie şi nespectaculoasã, erodantã.
Jugul acestor practici tãcute e foarte evident. Persoane principiale şi apodictice nu cuteazã sã crâcneascã împotriva acestor rânduieli sociale; nu e surprinzãtor sã vezi aferaţi, militanţi, sentenţioşi, sfãtoşi, care joacã întrutotul dupã aceste reguli, şi le acceptã fãrã sã obiecteze, ca pe ceva de la sine înţeles. Dã de gândit raritatea denunţãrilor verbale ale acestor cabale mute ale ticãloşiei. Aferaţii i se conformeazã. ‘Curajul’ lor e inautentic, şi neriscant, nepericlitant.