Îmi place sã mã gândesc la frugalitatea unor bãtrâni, Buñuel sau Gracq, e ceva din care pot învãţa şi tinerii, fiindcã nu e vorba de rutinã, sclerozã, restrângere şi amorţeala senilã; iar ceea ce pot sã înveţe tinerii e enunţabil simplu—frugalitatea poate fi un lucru bun. Poate cã e mai rar sã îi auzi pe tineri vorbind cu moderaţie despre frugalitatea lor; tinereţea tinde sã prefere—dacã e cazul—asceza, pânã la fachirism.
Lucrãrile ascetice sunt numite ‘nevoinţe’, ceea ce e concludent, deoarece ele nu—s luxuri, capricii, etc., ci ceva necesar. E nevoie de ele; nu aspectul de ne—voire, de tãiere a voii, silire, forţare, mã intereseazã în cazul acestui termen, ci conotaţia, pozitivã, de ceva trebuincios, necesar—care nu e un lux, ceva supraadãugat. Nevoinţele sunt cele necesare, de care e nevoie, cele trebuincioase, salutare. Sunt fãcute, deoarece sunt necesare—nu—s o desãvârşire suplimentarã.
Viaţa schimbã gândirea, nu gândirea schimbã viaţa. Gândirea nu poate fi schimbatã decât indirect, schimbând, mai întâi, elementele pe care ea le reflectã.

Aşadar, câţiva bãtrâni simbolizeazã tendinţa de a fi frugal—la ei, în condiţiile unei existenţe diminuate biologic, însã amplificate spiritual. Senectutea nu deţine monopolul frugalitãţii—însã o simbolizeazã.