Grost pare efeminat, îmbufnat şi anost, cumva imbecil. Pare o ilustrare de manual a imbecilului burghez, sentenţios şi aferat. Critica lui, moralizatoare, didacticã şi şcolãreascã, pedestrã, enerveazã adesea, şi convinge rareori. Nu e atât un revizionist de tip cãlinescian, cât, dimpotrivã, un dezamãgit şi un cusurgiu.
În mod evident, Grost nu e singurul care sã gândeascã şi sã simtã aşa—sã înţeleagã policierul ca pe un divertisment vioi, cu o reprezentare socialã idilicã, la antipodul oricãror realitãţi supãrãtoare; cei care au scris mai ales pe gustul lui gândeau şi simţeau la fel—deşi, poate, cu mai multã largheţe, şi înţelegere pentru estetica altora. Deasemeni, poate cã la alţii tiparul cerut de Grost era numai o laturã, o alternativã.
Ca o caricaturã de duzinã a lui Iorga, Grost îi obiecteazã unei povestiri cã e ‘proastã’ fiindcã protagonistul ei e necugetat, şi existã violenţã înfiorãtoare. Îi place sã mustre, sã moralizeze, sã indice calea—aluat de ipocrit. Dezacordul cu oricine altcineva îl lasã rece—e inflexibil, capsomanul deţine criteriile absolute.
Imbecil pedant, cãznit şi ipocrit, minte posacã, sentenţios şi didactic, Grost îşi are, însã, idealul literar ilustrat de cãtre nu puţine policieruri faimoase.