Dincolo de oamenii cumsecade, bãtrânii îmbunãtãţiţi, familiştii convinşi, cerşetorii bonomi şi vagabonzii inofensivi care populeazã reprezentãrile sociale idilice ale tradiţionaliştilor, existã o altã lume, descurajantã, mai ales nepovestitã, în care se întâmplã lucruri atroce, terifiante, abominabile, cu dezlãnţuiri demonice de distrugere, silnicie şi ticãloşie, o lume în care nimeni nu e bun de nimic; nu ştiu dacã se aflã dedesubtul, sau la marginea primeia. Mie, experienţa cea mai timpurie mi—a arãtat—o mai ales pe a doua—e lumea fãrã cruţare, amoralã, a jivinelor. Presupunerea mea e cã idilismul tradiţionaliştilor nu e naiv, ci duplicitar, interesat, o orbire voluntarã.
Mi—ar plãcea sã cred cã ignorarea acestor aspecte tãinuite şi atroce, tabuizate, e sincerã, ingenuã; nu cred cã e. Cred cã e o ignorare interesatã—poate, uneori, semiconştientã.
Din comoditate, mintea tinde sã lucreze cu reprezentãri simplificate—adesea, cu caricaturi. Aceasta, fiindcã inteligenţa e o funcţie biologicã. Scopul ei e de a servi homeostazia.
La antipodul bonomiei, indignarea virtuoasã, oţãrârea creştinilor sunt asumarea unei astfel de caricaturi—identificarea cu o caricaturã.

E interesant cât de puţin sunt preocupaţi creştinii tradiţionalişti de rãul uman banal, sordid, cotidian; ei sunt interesaţi de ‘pãcate’, de masonerie, şi de un podium de pe care sã fie şi ei dascãli ai Legii. Acolo, îşi pot trãi fanteziile vindicative, şi pot perora în voie, nestãvilit.
Una din caracteristicile creştinismului tradiţionalist e lipsa de ţinutã, recurgerea la fizionomiile exagerate ale unui kabuki patristic.
Existã talmudismul—însã, o treaptã mai jos, la nivelul imbecililor aferaţi, e kabuki.
Îi demascã lipsa lor de discreţie, locvacitatea, demonstrativitatea, trâmbiţarea. E vorba despre retoricã, despre modul lipsit de tact în care enunţã lucrurile.