Consultând o culegere de scrieri sociologice ale lui Simmel, gãsesc ideea cã realitatea istoricã a exemplelor oferite e indiferentã, de vreme ce acestea sunt numai material de analizã—şi conteazã ca analiza în sine sã fie corectã, deoarece exemplele nu demonstreazã, ci ilustreazã—faptele, ca ficţiuni ilustrative—şi cred cã astfel de lucruri erau în mãsurã, şi de naturã, sã scandalizeze. Simmel afirmã cã prin ‘metodã sociologicã’ se poate înţelege studierea fenomenelor istorice interpretate ca rezultat al contribuţiilor fãcute de interacţiunea indivizilor (perifraza e inutilã—‘rezultat al interacţiunii indivizilor’ ar fi spus acelaşi lucru, mai pe scurt), sau ca etape de viaţã, în vieţile grupurilor supraindividuale; e una dintre accepţii, ca în sociologia istoricã a lui Weber, sau, la noi, a lui Herseni sau Stahl. Sociologia formalã e, apoi, prezentatã ca o treaptã mai înaltã a acestei preocupãri.
Aprecia butadele, vorbele de duh, sociabilitatea spiritualã şi agerã de salon. În sociologia lui, Simmel citeazã vorbe de duh ale lui Heine, Schiller, Lessing, Solon—ceea ce numea ‘adevãrul observaţional al proverbelor’, remarci ale lui Darwin, Retz, Proudhon, Bismarck, Ludovic al XIV—lea, Stubbs despre feudalismul englez; ca întotdeauna, analizele formale, sau pure, ale lui Simmel, sunt întregite de exemplificãri istorice, empirice.
Discutã adesea teorie politicã—principii de organizare statalã, etc.. Ajunge pânã la … istoria Bisericii episcopale americane; şi cu toate cã—şi minimalizeazã acurateţea, se simte nesaţul de a se documenta.
Are un paragraf interesant de sociologia povestirii, a actului de a povesti, a actului narativ—‘obiectivitatea în interesul sociabilitãţii’ (despre sociologia conversaţiei), echilibrul eticii sociale atins de anecdota desãvârşitã.
La pag. 228 a ed. pe care o consult eu, explicã psihologia linşajului—în termenii proprii, ca pe un fapt de psihologie.
În secţiunea despre ‘Cunoaştere, adevãr, falsitate …’, are un alineat despre ‘Natura procesului psihic’.

Impsabilitatea şi obiectivitatea tonului ştiinţific sunt admirabile; obiectivitatea e asumatã, e o conduitã vrutã, a unui om care gãseşte interes şi generalului, cu toate cã e conştient de inferioritatea acestuia. Ştiinţa pare capabilã sã ajungã la nişte legitãţi ale individualului ca atare. Aş spune cã exemplificãrile din Antichitatea clasicã sunt omniprezente. Unele teorii enunţate sunt, pur şi simplu, elucubraţii cu pretenţii savante. Cred cã unitatea grecilor antici a fost generatã mai degrabã de limbã, religie, etc., decât de ‘trãsãturile comune negative’—sau, mai exact, acestea nu sunt accidentale; Simmel face mare caz de împãrtãşirea caracteristicilor negative—e ingenios, însã derizoriu prin pedanterie. Faptul cã grecii vorbeau aceeaşi limbã a primat înaintea trãsãturile negative.
Meritã subliniat un paradox asumat—stilul e generalul, numai generalul/ stilul poate face obiectul ştiinţei, obiectul ştiinţei e, aşadar, inferiorul. Se poate face ştiinţã numai despre stil, numai despre ceea ce e cu adevãrat comun mai multora; însã asta e şi ceea ce e mai puţin interesant. Numai generalul face obiectul ştiinţei, iar generalul e ceea ce e mai puţin interesant. Nu existã, şi nu e posibilã, o ştiinţã, o cunoaştere ştiinţificã a individualului. Ştiinţa e neputincioasã în faţa individualului.
Scrie despre ‘stãrile emoţionale nelãmurite, provenite din practicã’.
Anticii nu sunt un fenomen mai puţin covârşitor ca pentru Taine, Thibaudet, Proust, Lovinescu, etc..

Stilul lui, chiar când e ornat, nu are niciodatã întorsãtura liricã ocazionalã întâlnibilã nu numai la Chartier, ci chiar la Marcel.