Proust despre citit

Proust despre citit




În ‘Despre citit’, eseu despre rolul limitat al cititului, Proust are o notã referitoare la Sorel; însã remarcile lui sunt adesea stricate de o pedanterie fetidã şi o ingeniozitate cãutatã. Scriind despre ‘Fracasse’, tema lui Proust e penuria, iar aceasta e laitmotivul criticii lui literare—(prea) puţina frumuseţe gãsitã. Critica lui e una a nemulţumirii amare, a insatisfacţiei—frumuseţea literarã e prea puţinã, etc..
Imaginile despre mireasma trandafirului rãspânditã în sala unde se reuneau ucenicii e de cel mai execrabil gust renanian, parnasian—pseudoclasic.
Proust pare genul de strepezit care face caz de defecte—şi era neplãcut de necruţãtor cu autorii de rangul al doilea. Poulet şi alţii îl cred un mare critic; mie, însã, mi se pare cã existã ceva neplãcut aici, şi care spune lucruri neplãcute despre om—o distorsiune a caracterului. Prestigiul sãu de critic literar e imens—şi e ceva vreme de când articolele de dicţionar şi prefeţele îi citeazã cu evlavie aprecierile despre romancieri victorieni sau francezi. (Chiar mã întreb dacã mai ştiu despre vreun alt critic—nu doar despre vreun alt romancier—ale cãrui aprecieri sã fie citate cu atâta evlavie. Ceea ce le impune e, probabil, un anume climat al judecãţii literare proustiene—ceva care, dincolo de temperamente, e regãsibil la autori aşa de disparaţi ca Ibrãileanu, Lovinescu, chiar Nabokov, Zarifopol.)
Stilul digresiv, asocierea întâmplãtoare de idei, puerilitatea erudiţiei şi inoportunitatea mãrturisirilor dau întregului o formã care, cel puţin la un prim contact, ar putea sã parã exasperantã, în care autorul trece de la una la alta. Aiurelile despre topografia olandezã, intonarea psalmilor neotestamentari, şi mireasma de trandafir renanianã, ţin de nãravurile liceanului.
În plus, Proust ţine sã ne informeze cã prenumele lui Gautier era Théophile.
În realitate, ca formã literarã, acest eseu despre citit m—a încântat, fiindcã aratã cã Proust n—a scris decât romane—şi anume, unul singur, romanul sãu dezlânat, digresiv, neobişnuit de inteligent, şi cã era incapabil sã nu fie personajul literar al naratorului—eseurile proustiene sunt narate, povestite.
Proust era un strepezit—şi un cusurgiu. Existã la el ceva din nesãbuinţa parvenitului literar care ţine sã demonstreze cât de bine înţelege—şi cât de intens şi adânc simte—literatura, arta în general. Enervantã e şi lipsa de tact cu care subliniazã cã Fromentin nu avea viaţã spiritualã, spre deosebire de exigentul sãu cititor—ca şi teoria defectelor instructive.
Proust pare sã fi fost unul dintre posomorâţii care aflã o satisfacţie morbidã în enunţarea eşecurilor altora. Cazul pe care—l face de defectele şi faima disproporţionatã ale lui Gautier, remarcile despre Gautier, Fromentin, Musset, sunt foarte dezamãgitoare; e ceea ce se cheamã a capitaliza, speculând un fapt indiscutabil—e vorba despre scriitori de mâna a doua—însã nu de rataţii pe care îi înfãţişeazã Proust, iar poetul miresmei renaniene de trandafir, al biblisticii lãutãreşti şi al geografiei olandeze nu e chiar cel mai indicat sã vorbeascã aşa despre presupusa neghiobie a altora—cãci neghiobie existã destulã şi la Proust, rãmas, mintal, la nivelul premiantului ambiţios din liceu şi al parvenitului literar. Are ceva, care indispune, de cioclu literar.
Strepezirea aceasta nu e ceva rar—am întâlnit—o şi la Fowles, Pamuk—ca sã nu mai vorbesc de Hemingway.
În cuprinsul aceluiaşi eseu dezlânat, Proust trece de la Ruskin, la Balzac, Sorel, Gautier, Schopenhauer, Racine, Sf. Luca, etc..

Luni seara—recenzia lui Bergson, a unei cãrţi despre credinţã—paginile lui Proust, despre citit —romancierul scoţian, dramaturgul—articolul despre ecranizarea unui roman, de cãtre un armean.