Ceva despre psihologia ticãloşiei

Ceva despre psihologia ticãloşiei






Agresivitatea e un fapt zoologic; ceva mai jos, vom aduce un amendament. Deocamdatã, sã spunem cã agresivitatea umanã denotã douã lucruri, natura animalã, terestrã, şi echivocul encefalizãrii; fiinţa umanã aparţine regnului animal, iar encefalizarea ocazioneazã o coborâre sub nivelul animalitãţii. Animalele sunt amorale nu fiindcã nu cunosc/ nu li s—a dat Legea—ci fiindcã nu sãvârşesc rãul, şi nici binele, etologia lor se situeazã în mod obiectiv înafara comportamentelor morale.
Aţâţarea distructivitãţii provine din perceperea binelui. Perceperea binelui incitã la distrugere, la profanare. De câţi pãrtaşi e nevoie, pentru a se vorbi de linşaj? Psihologia linşajului ţine de furia omului vechi împotriva omului nou; Tresmontant o credea un fapt de filogenezã. Psihologia asasinatului e altfel, şi nu are nevoie de condiţii sociale.
Cine trãieşte o vreme în lume, va concluziona cã nu existã ceva mai urât decât omul, mocirla Creaţiei.
Rãul şi binele nu trebuie mitologizate, dar pot fi metafizice.
Peceţile rãului şi demenţei sunt uneori recognoscibile imediat, alteori cer analizã, raţionament. Femininul e mai înclinat cãtre distructivitate şi rãu—şi mai dibace; remarca e valabilã şi pentru bãrbaţii —ţoapã: escrocul moralist—patron al endoscopiei ieşene, nepotul bedefil, opincarul rujat. Psihicul feminin e mai mult pradã înclinaţiilor cãtre distructivitate, urã, anihilare; reversul creativitãţii biologice involuntare e distructivitatea moralã vrutã.
În cazul incitãrilor la linşaj ale Mariei Creţu (CGH) e vorba despre sadism şi mãrginire, fiindcã trebuie sã fii şi imbecil ca sã lucrezi astfel, iar cruzimea imbecilizeazã, tâmpeşte [1]—fãcându—mi atmosferã, ea credea cã demenţa e argumentabilã.


NOTE:

[1] Aşa cum şi gregaritatea tâmpeşte.