Tabuurile lui Grost

Tabuurile lui Grost





Referindu—se la povestirile posomorâte ale lui Pentecost, Grost dezaprobã un mod de a face literaturã, iar ascuţimea picarescã nu e niciodatã un criteriu pentru el, aşa cum nu e nici realismul moral, reprezentarea realistã a umanului; pornire puerilã de a refuza ceea ce îl indispune—sau sperie. Nu îi place nici satira causticã, necruţãtoare, mordantã.
Grost remarcã thrillerurile timpurii ale lui Pentecost—’38, ’39.
Ca idiosincrazii ale lui Grost, aş enumera—dezaprobarea strictã faţã de implauzibilitate, neverosimil, ‘decadenţa dezgustãtoare’ (Dna. Sayers), aspectele dezagreabile ale existenţei, angoasã, reprezentarea brutalitãţii. Grost tabuizeazã numeroase aspecte ale realitãţii—naturalismul şi francheţea, în general. Aş spune cã are o minte posacã, şi o percepţie artisticã sãracã şi sumarã, cãznitã şi stângace.
Inferioritatea romanelor (Futrelle, Chesterton, Woolrich) e un laitmotiv enervant al criticii acestui informatician pacifist; la Asimov, Dna. Christie, Queen discuţia e axatã pe povestiri. Capacitatea de a se plictisi a lui Grost dã de gândit. Cautã în literaturã echivalentul rebusurilor.
Canonul estetic folosit de Grost e rezumat în pagina despre Queen—când discutã ‘Pisica …’, romanul din ’49, despre un ucigaş în serie dement. Nedeprinderea cu literarul, amatorismul, sãrãcia înţelegerii, şi a mijloacelor critice, sunt evidente. Analiza e stângace, iar sinteza, caracterizarea generalã a meritelor unei literaturi, chiar înţeleasã diacronic—inexistentã. Meteahna de a recomanda numai cap. din romane e una din cele mai enervante pe care le are; pur şi simplu nu se face aşa ceva. Recunosc la el încãpãţânarea, cerbicia şi orgoliul dobitocului parşiv. Divergenţele de estimare literarã nu—l pun pe gânduri. Pare şi un om uşor de plictisit.
Idiosincraziile a numeroşi critici provin mai ales din tabuuri—tabuuri şi tabuizãri—şi nu din simţul disonanţei, din perceperea disonanţei.
Grost e unul dintre criticii hazlii. Ilustreazã fenomenul cunoscut în lumea criticii literare—criticul doct, însã hazliu—ca şi Chendi, Sanielevici, pionierul simbolismului la noi—ca şi, deasemeni, afganul, Fraser—cu alte cuvinte, nu e unul dintre egali, ci unul dintre suciţi—şi anume, dintre aceia precar echipaţi pentru criticã.
Scrisul critic al nimãnui nu e un monolit; la Grost existã pagini, alineate, remarci situate pe diferite trepte ale izbânzii critice—de la stupiditatea indignãrii, la acuitatea sesizãrii semitonului. Grost e un critic limitat, însã bun acolo unde se pricepe.
La Bogart, Borges, Barbu, Ralea, Sartre—cititori de policieruri—am gãsit mai multã simpatie genericã.
Cap. unui policier nu sunt actele unei piese clasice.

Ca şi la veteranul Hobana, critica literaturii de gen înseamnã tematologie, comparatisticã.

De la Haycraft avem panorama istoricã a genului, antologia, douã antologii—’38—’46.

O pag. a lui Grost mi—a amintit de Truffaut, ecranizãrile lui Truffaut—romancierii ecranizaţi de el—Truffaut girase primul, şi nu Fraser, evreul Stahl, cusurgiul Kurp, sau Ep. Sigrist.