Kazuo Ishiguro, ‘Sã nu mã pãrãseşti’

Kazuo Ishiguro, ‘Sã nu mã pãrãseşti’






Ishiguro aparţine unei literaturi care îşi supraliciteazã, deliberat, efectele, şi nu crede în subtilitate. Gestionarea aceasta a efectelor e caracteristicã unei întregi literaturi contemporane, şi ţine de deficitul gustului.
Însã natura labirinticã a memoriei e bine redatã. Precizia neverosimilã şi maniacalã poate sã fie, sau nu, ceva intenţionat; în schimb, labirintul naraţiunii e o replicã convingãtoare a labirintului minţii înclinate cãtre rememorare.
Cu acest roman mai puţin inspirat şi reuşit, Ishiguro şi—a pãrãsit factura—pentru o conjecturã swiftianã de psihologii ipotetice, şi esenţa feminitãţii adolescente; pentru întâia, îi lipseşte verva satiricã, iar pentru a doua, observaţia şi perspicacitatea. Pentru ambele, imaginativitatea rezonabilã. Introspectiv, aşa cum o ştie, Ishiguro nu are nici temperamentul pentru literaturã de gen, nici pãtrunderea psihologiei alteritãţii. Roman al unui bãrbat despre un grup de femei adolescente, nubile, ‘Sã nu mã pãrãseşti’ nu încântã şi nu surprinde. Carte monologatã, îşi face protagonista sã parã o cvasioligofrenã insipidã. Propune o apreciere sexualã (o naraţiune conjecturalã despre adolescenţa femininã)—şi nu o îndeplineşte. Cel mai pe scurt: personajele romanului nici nu plac, nici nu conving. Conştiinţa lor pare disjunsã de ceea ce li se întâmplã—adicã, abstractã, sau convenţionalã. Ştacheta era dublã—psihologii ipotetice într—un trecut alternativ, şi climatul feminitãţii adolescente.
Nu existã adevãratã empatie, nici umor, ci numai efecte melodramatice supralicitate.
Kazuo Ishiguro e, cel puţin, un autor cu intenţii literare limpezi; e rãspicat, temele sunt enunţate, însã îi lipseşte temperamentul pentru ceea ce şi—a propus—‘psihologii ipotetice într—un trecut alternativ’, ceea ce ar fi cerut verva satiricã a unui swiftian, iar psihologia adolescenţei feminine nu i s—a impus acestui introspectiv prin nimic, aşa încât reprezentarea e poate nu atât vagã, cât schematicã şi banalã, aceea a unui intelectual educat şi banal, nu foarte empatic, cãci registrul feminitãţii adolescentine nu—l covârşeşte, nu—l ia în stãpânire: aşadar, nici nu ajunge sã aibã ce stãpâni. Am început citirea lui Ishiguro cu ‘Sã nu mã pãrãseşti’, citit în 6 z. (joi, luni, luni—mi., joi), roman al iubirii, identitãţii, suferinţei şi memoriei—poate cã temele literare cele mai generice. Fiind romanul întâmplãrilor rememorate, un roman al rememorãrii (fictive, netranzitive, cãci naraţiunea lui Ishiguro nu e autobiograficã), asumate cu toatã imprecizia şi vicisitudinile ei, ‘Sã nu mã pãrãseşti’ apeleazã la reprezentare şi la topografie, la localizarea amintirilor, ca gir al autenticitãţii lor; memoria e tematizatã şi pusã în abis prin menţionarea joncţiunii memoriilor—când amintirile naratoarei ajung sã devinã acelea ale unui pacient. Desemnând ca protagonistã o adolescentã, Ishiguro dubleazã sarcina—şi eşecul.
Cartea e de un subliniat, şi deliberat, neverosimil psihologic, prin acurateţea neobişnuitã a amintirilor şi precizia maniacalã a analizei de care sunt capabili copiii.
Naraţiunea demareazã lent, ezitant, şi continuã digresiv, fãrã cursivitate, cu precizia neverosimilã despre care am amintit.
Ipoteza e swiftianã—un trecut alternativ, în care clonele scursurilor societãţii sunt destinate transplanturilor. Aşadar, o ipotezã socialã, sau socio—politicã. Însã execuţia mai lasã de dorit—dramatismul scenelor e supralicitat, pregãtit, subliniat maniacal, livrat fãrã subtilitate, ceea ce degradeazã emoţia (v. scena de efect a dansului cu perna). Ishiguro investigheazã nişte chinuite psihologii ipotetice, ale clonelor destinate transplantului, bizar şeptel itinerant, într—un ‘trecut alternativ’ apropiat de zilele noastre. Însã investigaţia e destul de neinspiratã, în sensul cã rezultatele sunt cam banale, şi lasã de dorit. Cred cã subiectul cerea o execuţie swiftianã sau huxleyanã, vioaie şi satiricã. În schimb, romanul lui Ishiguro e frapant de neimaginativ, ideea nu e dusã pânã la capãt—ba, nici nu e cu adevãrat întrebuinţatã, ci numai schiţatã vag.
Pare un roman populat de roboţi—într—atât sunt de puţin umane personajele, în bine şi în rãu, şi de lineare; psihologicul e neconvingãtor şi anost, cãznit şi schematic. Ishiguro îşi propune sã scrie un roman conjectural despre psihologii ipotetice şi adolescenţa femininã—pentru a descoperi cã n—are mai nimic de spus despre niciuna. Încât ajunge sã parã cartea cuiva care nici nu citeşte, nici nu observã. Cartea unui apatic.
Autorul propune un trecut alternativ, şi un grup feminin, pentru a descoperi cã n—are mare lucru de spus despre niciuna.

Şi mai e ceva: naratoarea lui Ishiguro n—are farmec, nici identitate, nu e un personaj ataşant, o tovarãşã a singurãtãţii cititorului, ci numai minuţiozitate maniacalã. Nu sunt împotriva ‘memoriilor false’; de la Moll, genul e utilizat de prozatori. Însã naraţiunea la I sg., sau fals autobiograficã, trebuie sã ofere interes literar, sã fie justificatã literar. Cum? Prin creionarea unui narator interesant şi simpatic, sau detestabil în mod interesant. Mã gândesc adesea la ‘Engleby’.

Romanul a fost ecranizat. Subiectul ecranizãrii îmi fusese povestit de o colegã, în ultima joi a lui ian., într—o gardã, cu 2 ½ l. înainte de a începe citirea romanului.

Într—o emisiune BBC 4 de acum un deceniu, Ishiguro povestea cã întâiul lucru pe care l—a scris a fost o piesã radio (despre un cuplu de saşii). Îi place Chopin (‘suprafaţã introspectivã liniştitã, cu emoţii foarte puternice dedesubt’), ca şi Cehov şi Ozu—ca ideal de artã: profunzimea; însã Dylan e artistul care l—a înrâurit cel mai mult.
Despre literatura proprie, Ishiguro spunea, cu zece ani în urmã, cã sursa ei e introspecţia. Lumea lui de marginali, de pânã la acea datã, provenea din extrapolarea unor trãsãturi gãsite de Ishiguro în adâncul eului sãu.

Ishiguro are 57 de ani, ‘Sã nu mã pãrãseşti’ e al şaselea lui roman, a fost urmat, dupã patru ani, de o culegere.