Bishop se referã cu admiraţie la Le Guin, Wells, Elliott, Oliver, şi ‘Gulliver’ al lui Swift—pentru ceea ce numeşte ‘abordarea etnograficã’; şi vorbeşte, adecvat, despre ‘literaturã imaginativã’. Se declarã debitor etnografiei şi satirei swiftiene. A scris parodii şi satire. Afirmã cã a redactat şi trei povestiri borgesiene.
Însã are, literar, o dicţie afectatã şi provincialã.
Iar pentru a înţelege severitatea (cam snoabã) a lui Bishop faţã de stilul lui Dick [1], trebuie sã ne gândim cã ideea lui de literaturã sunt Le Guin, Lafferty, Shepard—cei pe care îi numeşte ‘stilişti’. Standardele lui literare ţin de ‘neoromantismul exotic al anilor ‘70’. Criticând stilul lui Dick, Bishop îşi asumã o anumitã înţelegere a literaturii, pe care a cãutat sã o afirme în propriul sãu scris. (Bishop a şi vorbit despre noile ambiţii ale genului, pe urmele ‘Noului Val’, şi despre regresia, involuţia, recãderea declanşatã de ‘Rãzboiul stelelor’, negarea a tot ceea ce se realizase în tremenii progresului literar. Se poate observa şi cã din remarcile elogioase ale lui Bishop lipsesc, întotdeauna, nu numai gernsbackienii, ci şi campbelienii.)
Calofilii anilor ’70 nu se mai recunoşteau în plebeii care îi precedaserã, aveau alte ambiţii literare; ‘Noul val’ inaugurase un alt climat—şi gândul te duce la ceea ce scria Stevenson despre cârpãceala lui Scott.
Calofilii anilor ’70 veneau cu alte ambiţii literare, şi cu dorinţa, lãudabilã, de a impune literar genul. (Gevers vorbea despre ‘romantismul exotic al anilor ‘70’.)
Lui Bishop îi plac şi Ellison, Sturgeon, Malzberg, Bradbury—literaţii genului, calofilii. Îi aminteşte pe Ballard, Aldiss, de douã ori pe Ellison, pe Delany, de douã ori pe Silverberg—iar dintre campbellieni, pe Bradbury şi Clarke. Deasemeni, inflexiunile autorilor sudişti de literaturã principalã.
Calofilia lui e mãrturisitã şi asumatã. Scrie în numele acestei calofilii. Bishop se referã la reuşita umaniştilor de a maturiza literar genul, asumându—şi climatul literar al anilor ’70. Aşa încât, inapetenţa pentru stilul precursorilor e explicabilã.
Dealtfel, lucruri asemãnãtoare s—au spus despre Asimov, SF—ul gernsbackian, chiar Dna. Christie (v. Ep. Sigrist).
În altã ordine de idei, Bishop, Sladek şi Kurp vorbesc despre Dick ŞI Disch. Bishop vroia sã scrie ca Disch—iar Sladek a colaborat cu el.


NOTE:

[1] Sladek, care—l cita pe Borges în interviul cu Langford, vorbea tocmai despre Disch şi Dick —ceea ce e interesant, fiindcã Disch îi place lui Bishop, iar Kurp îi opune, literar, pe Disch şi Dick, ca antipozi.
Sladek vorbea despre ‘nori de mireasmã purpurie’.