Puterea mesianicã, descoperã Iisus, sesizând semnificaţia figuratã a profeţiilor veterotestamentare, sunt principiile, normele. Iisus dezvãluie raţionalitatea adâncã, superioritatea credinţei raţionale, faţã de aceea magicã. Într—un fel, s—ar putea spune cã, în deşert, Iisus refuzã întrecerea cu vrãjitorii faraonului—sau cu profeţii lui Baal. Iisus predicã raţionalitatea, nu succesul magiei, nu realizarea prin magie.
Pâinea, orgoliul identitãţii, şi puterea lumeascã, sunt cele trei straturi ale poftei diencefalice. Iisus e ispitit, pe rând, de dorinţa dupã acestea trei—mâncarea, puterea magicã şi indestructibilitatea fizicã, şi puterea lumeascã; de fiecare datã, refuzã sã se poarte ca un vrãjitor. (Iar mai târziu, nici nu îi va scoate pe evrei din robia romanã, nu îi va izbãvi politic.)
Credinţa magicã şi superstiţioasã e o credinţã trupeascã, un surogat, credinţã dupã trup, o rãtãcire, o înşelare—cu termenul rusesc. E cantonarea în magie şi lumesc, în trupescul ignorant. Ea nu duce nicãieri fiindcã nici nu porneşte, de fapt, de la nimic. E o rãtãcire.
Iar Iisus e tentat, însã nu se lasã învins de aceastã lume moralã vrãjitoreascã, nesãnãtoasã. În deşert, Iisus se descoperã înfometat, vulnerabil fizic, lipsit de putere lumeascã; face experienţa directã şi moralã a absenţei atributelor mesianice—nu pogoarã nici manã pentru el, nu existã nici garanţii ale indestructibilitãţii fizice. Nici promisiunea succesului lumesc, a investirii cu puterea lumeascã. Mesianismul adevãrat e înafara acestora—şi n—are nevoie de ele, e deasupra lor. Iisus Se descoperã liber lãuntric de cele care Îl pot tenta.

Atitudinea protestantã e greşitã în mãsura în care înseamnã moralism, kantism, tirania imperativului categoric, investirea religioasã a ‘supunerii’—în mãsura în care face din supunere şi conformare motorul religiei, aşadar investeşte într—o transcendenţã pervertitã, a voluntarismului occamist, a iraţionalismului primatului edictului divin—‘supunerea’ ca motor al religiei, nu cultivarea şi eliberarea persoanei, ci formalismul occamist şi kantian al edictului, iraţionalitatea despoticã a edictului, dinaintea cãreia omul e fãrã apãrare şi fãrã apel.