Sb. spre dum., de la 2, fumat; o searã de sb. dionisiacã.

Îndemnul la comportamente magice şi superstiţii zadarnice—gesturi neluate ca simboluri, ci ca operaţiuni magice.

Neoortodocşii apeleazã la o circularitate adãpostitã de empiric, netestabilã.

Emacierea, pãlirea, etiolarea Scripturii sub atingerea reacţionarilor.

Greşeala mea a fost nu cunoaşterea umanã inferioarã—ci, dimpotrivã, neîncrederea în cunoaşterea mea superioarã, ca şi în intuiţia şi impresia mea. Am crezut mai mult în mintea altora. Le—am cedat altora controlul asupra percepţiilor mele morale, asupra intuiţiei mele. Eu îi întrecusem, şi am zis ca ei, am crezut ca ei.

Oricare douã rânduri pe care le scrie evreul canadez despre muzicã—despre orice: Sepultura, Eminem—sunt preferabile întregului site al lui Pringle.

Iisus a arãtat cã trebuie mereu preferat inteligibilul, magicului.

Deconspirarea jocului, dezvãluirea—comparaţia cu hitul.

Curval, acum un an, despre vechiul cinema de gen—Ulmer, ‘Donovan’, un Price, etc..

De la cele ‘şase micronuvele’.

Existã mai degrabã ‘ordinea Lui Dumnezeu’, un fãgaş.
‘Planul Lui Dumnezeu’ nu se referã la nişte evenimente prestabilite, la istoria scrisã dinainte, ci la accesul la fiinţã şi demnitate. ‘Plãnuite’ sunt nu evenimentele, a cãror desfãşurare e liberã şi întâmplãtoare, ci normele fiinţei, ruajele.
Noţiunile—iar cele teologice nu fac excepţie—sunt folositoare numai întrucât sunt utilizabile logic, raţional, au o semnificaţie raţionalã. Cât au un înţeles determinat, şi determinabil.

Proza lui Stroup, discuţie raţionalã; însã ceea ce lui v. Hügel îi apãruse ca o biruinţã, ca având semnificaţia şi însemnãtatea unei victorii, lui Stroup îi apare ca un eşec, un faliment.
Stroup spune cã Hirsch e nedepãşit ca istoric al teologiei protestante moderne.

Sunt curios de muzica nouã.

Klein despre colajele avangardiştilor—Ernst, Carelman.
Librãria ‘Atomul’.

Binele nu e niciodatã un om—ci o idee, un principiu.

Creştinismul poate fi interesant prin apelul la raţiune şi înţelepciune, nemijlocit, nu la retribuţie. Iar de vreme ce are o eshatologie ambiguã, creştinismul nu poate miza tocmai pe ea.

EFECTUL DE HOLOGRAMĂ. Am cãutat sã formulez mai bine ceea ce dezamãgeşte la catolicul Watson—fadoarea, stilul ponosit, alura neinteresantã, cenuşie şi mohorâtã, ternul; însã încerc degeaba sã—mi amintesc ce rock scandinav îi plãcea Ep. Sigrist. Cât de departe mergea.
Revenind la catolicul Watson—stilul tern, lipsa de scânteiere, de vioiciune, apatia temperamentalã. Pare mãrginit, obstinat, tenace şi apatic. E o treaptã holograficã—sugestia surclasãrii.
Stilul anost şi tern, banalitatea catolicului Watson.

Dum.—fumat pânã la 12 (40 de ţigãri în 22 ore).

Întãrâtarea jivinelor—Iisus spune cã nu trebuie aruncate mãrgãritare porcilor—fiindcã sacrul aţâţã turbarea jivinelor, le face şi mai rele, le înrãieşte, le coboarã şi mai mult. Arhid. Ştefan a fost ucis pentru filantropie şi purtarea de grijã, pentru caritate—aceasta displãcea la el—ceea ce le pune jivinelor o oglindã dinainte. Pornirea de a arunca noroi în ceea ce nu pot sã aibã.
Aşa se face cã nu trebuie sã li se arunce mãrgãritare porcilor nu fiindcã nu le—ar aprecia—ci fiindcã i—ar întãrâta, ar scoate la ivealã hãul rãului din ei. Nu e vorba de neapreciere, ci de întãrâtare. Porcii ar fi întãrâtaţi.

Ca formã muzicalã, black—ul e mult mai deschis, mai experimental, mai elastic.

Noua selecţie—ieri (dum.): 5—25, apoi asortarea (59\ 60, 62\ 63, 84, 80\ 81, 85, 87, 88, 91, 92, 94\ 95, 103, 100, 104—110, 115, 119, 120, 122).

Radicalismul lui Frye, neconcesivitatea; cârdãşia cu balastul.

Îmi plac atât jurnalele—pentru lapidaritatea lor—cât şi articolele (Stroup, Green), întrucât aratã cã firescul cere rãgaz.

Cred cã existã termeni pentru reprezentarea sexualitãţii la N. Baker, nu suntem reduşi la aproximaţiile lui Greene—clinicã, sau placidã, sau neutrã.

Ieşind din aşternut la 5 ½ dim., am 2 ½ ore pentru cinema, muzicã, citit, cafea.

Totul poate şi trebuie sã fie gândit în termeni imanenţi, netranscendenţi.

Nu îi propui lui Hegel o catedrã la Stãnileşti. Chiar şi dacã deocamdatã nu predã nicãieri.

Sânii copilei de 21 de ani (n. iul. ’90), cu ascitã—Roxana E..

Ca Verne—mai întâi Anderson, Brunner, Spinrad, Zelazny.

Francezii—Verne, Rosny, Renard, Maurois, Barjavel, Merle& Brussolo, Curval, Klein, Werber, Jeury, Andrevon. Pastişe. Aventuri& originalitatea.

Francezii şi italienii.

IH—Verne, Wells, Doyle, Rosny, Renard, americanii timpurii, Villiers.

‘Blob’—ziariştii catolici, Teachout, etc.. Cum am ajuns sã …. Reticenţa iniţialã, bagatelizarea. Ca ‘fenomen emo’, ceva infracultural. Ca toanã de liceeni, kitsch.

‘Eldritch’, Simon, rev., ‘Marte’ (trilogia)& Niven.

Factorii de falsificare. Exdecanul. Remarca despre urâţenia lui—şi necredinţa soţiei—izbânda, urmatã de amar. Nevastã mai frumoasã—însã necredincioasã. Tomul francez, bucoavna.

Pot fi vizate aventura (standardul)—sau originalitatea, priceperea superioarã.

Simpatie sau dezgust. Determinismul actelor umane, caracterul lor strict determinat, pot inspira simpatie sau repulsie. Caracterul aprecierii reflectã satisfacţia fiinţei care apreciazã. Fiinţele umane sunt ansamble biochimice, agregate biochimice, cãlãuzite de determinãri neurologice, în virtutea cãrora acţioneazã; cine cautã la ele indiciile spiritualului, le va gãsi—însã cine cautã realizarea spiritualului, sau spiritualul ca atare, va fi dezamãgit.

Foarte dezinvolt, şi foarte emotiv—ceea ce e de înţeles, fiindcã societatea cere sã fii nu firesc, ci dimpotrivã. Dezinvoltura mea, câtã e, e aceea a inteligenţei, nu a tupeului—a francheţei inteligente, nu a tupeului de borfaş. Inhibiţia provine din contrarierea continuã a naturaleţii nepervertite.

Nevroza ca formã de orbire—chiar fãrã somatizare.

În deşert, Iisus a spus, a avut ocazia sã spunã ce crede despre Imperiile creştine—despre stãpânirile creştine—papalã, bizantinã, pravoslavnicã, austriacã, etc.. Nu existã o consacrare dumnezeiascã specialã a puterii politice. Aici, în aceastã privinţã, Iisus o rupe decis cu providenţialismul veterotestamentar, care proclama consacrarea politicii, ungerea. Ceea ce e al Împãratului, nu e şi al Lui Dumnezeu—Cezarul reuşeşte performanţa de a rãmâne pe dinafara celor ale Lui Dumnezeu.
De aceea, cred în acţiunea eticã, moralã, nu în aceea politicã.

Iisus spune, în deşert, cã puterea lumeascã—şi care L—a ispitit!—e de la diavol, de la duşman, se aflã în puterea, sub stãpânirea vrãjmaşului. Iisus condamnã politicul—irevocabil; va schimba douã vorbe cu funcţionarul imperial, satrap asiatic—Ponţiu, însã nu—l va învrednici pe Irod cu niciun rãspuns.

Abia demitologizat, Iisus Îşi dezvãluie mãreţia intrinsecã, lãuntricã, suveranitatea, slava.

Dumnezeu al Evangheliilor e Cel care subverteşte—nu consfinţeşte—ordinea politicã.

Mi., în zori, decizia, ezitantã, de a mai fuma încã patru pachete de ţigãri.

Mâncarea—1+ 1,3 mil.; facturi—(3+ 2)+ 2 mil., ziarele …--2+ 1 mil..

Empiricul—şi primatul empiricului, al realizãrii—pragul realizãrii, şi poticnirea nevroticã.

Condiţia iniţialã e mereu ignoranţa, puţinãtatea, se pleacã de la reprezentãri false. Cunoaşterea e o formã de activitate, şi de emancipare. Chiar dacã existã o intuiţie, de aceasta beneficiazã numai ‘vârful duhului’, şi tot restul trebuie acordat la intuiţia respectivã—şi aceasta însãşi, remaniatã, reînţeleasã—nu existã scurtãturi, oracole. Aprecierea civilizaţiei cere efortul, strãdania, competenţa unui Toynbee. Condiţia fireascã a minţii e necunoaşterea sub formã pozitivã—adicã greşeala, ignoranţa care afirmã, nu lipsa, ci prezenţa—însã a erorii.

Gândul cã scriu mai bine—şi mai interesant—decât catolicul Watson, care pare sã nu citeascã deloc cãrţi. (În orice caz, blogul lui nu e, ca atâtea altele, de cititor, nu însoţeşte cititul.)

Galvanizat de vederea coapselor unei tinere şatene îndopate şi nurlii—mi. (dim.) şi a sânilor unei copile de 21 de ani (n. iul. ’90)—ieri. Plus inspiraţia de ieri dim.—coapse, cuplul, a împãrţi.

Celibatul—laic, sau nu—nu e o vocaţie, cum ar putea sã fie, ci absenţa unei vocaţii—şi, deasemeni, absenţa unei nevoi presante; poate sã fie, însã, vorba despre alte vocaţii—în cazul meu, vocaţia cognitivã—literarã şi filozoficã, nevoia de a cunoaşte şi raţiona.

Fantomaticul, spectralul, traduc morbiditatea, lugubrul fantasmaticului meu, estomparea aceea funestã.

Ispita nu e ceva ce auzi, ci ceva ce simţi, ce suferi—e ceva care rezoneazã, care trezeşte interesul, care intereseazã fiinţa, nu rãmâne înafara ei, ca un interlocutor ocazional. Iisus a fost tentat, a simţit ispita, a fost încercat de ispitã. Interpelarea verbalã nu e o ispitã, ci o ocazie de pãcat; trebuie distins între ispitã, şi ocazie. Ispita pune pe gânduri, îmbie, suscitã o ezitare, o apreciere. E ceva simţit. E o întrebare—cãreia i se poate rãspunde.

Îmi e cu neputinţã sã gãsesc interesant pe cineva, sã mã interesez de cineva.

Nu sublimitatea, ci numai mizeria aspiraţiilor umane neîmplinite.

Gestionarea muzicii.

Schopenhauer nu numai a încercat, ci a reuşit sã fie un Voltaire al kantismului, un Voltaire metafizic (butada lui Calvino despre Chesterton—ca Voltaire al catolicismului, mi s—a pãrut mereu cât se poate de inadecvatã, de forţatã, o asociere arbitrarã); nu numai rânjetul, scepticismul, tifla, blazarea.

Mi.—fumat pânã la 4 ½.