‘Loc pietros …’. Iisus se preocupa de teren, adicã de cauzele endogene ale bolii spirituale. Existã mai multe moduri în care oamenii se pot rata. Existã mai multe terenuri morale. Iisus a schiţat, prin aceastã parabolã, o tipologie spiritualã; şi se ştie cât de semnificativã e, la El, imaginea germinaţiei, a dezvoltãrii organice, a grâului ca simbol al creşterii umane. Iisus vorbeşte despre copii, e adevãrat—însã şi despre creştere, despre nevoia de a creşte, de a depãşi o mãsurã. Parabola terenurilor e una din cele mai puternice imagini din NT; aici se poate vorbi despre ‘terenuri’ în dublu sens—atât la figurat (la fel cum se vorbeşte în medicinã despre teren—şi ‘medicina terenului’), cât şi la propriu. E interesantã grija Lui Iisus de a deosebi şi clasa cauzele endogene ale ratãrii umane, ale eşecului spiritual; nu existã numai douã clase—cei care primesc cuvântul, şi cei care—l refuzã.

Ticãloşia îi dezvãluie pe oameni mai ales penibili în rãutatea lor. Strãdania ticãloşiei e penibilã.

Am întâlnit ranchiuna, ciuda neputinţei, a laşitãţii, a josniciei, puţinãtãţii, slugãrniciei, invidiei sterpe; calomnia provenitã din furia neputinţei care se intuieşte pe sine, ciuda şi exasperarea puţinãtãţii conştientizate. Filmul acela al lui Mihalkov chiar era profetic, chiar era înţelegerea fãrã iluzii a condiţiei neputinţei, cu toatã ironia ‘puţinului care îi trebuie unui om …’ (în cartea romancierei americane, preotului chiar îi trebuia puţin—‘Romanii’ …). Oamenii calomniazã din neputinţã şi puţinãtate, pentru a se rãzbuna pe ceea ce le pune înainte o oglindã necruţãtoare, prea limpede—e strigãtul furios al demonizatului, pe care prezenţa Lui Iisus îl chinuie. Dincolo de o treaptã a degradãrii, binele, nevinovãţia, curãţia, generozitatea, iertarea nu alinã, ci chinuie; fiindcã prin acestea, cu acestea chinuia Iisus. Iisus chinuia nu ca judecãtor neînduplecat—ci, dimpotrivã, ca acela care iartã şi absolvã. Nu asprimea, ci bunãtatea prea desãvârşitã, generozitatea Lui Iisus le ura demonizatul, acestea îl chinuiau. Oamenii ajung sã urascã din, şi prin neputinţa care e în ei.
Creştinismul îl îndeamnã pe ucenic sã se încreadã în virtuţi, mai mult decât în psihisme. Psihismele oamenilor sunt fluctuante şi coruptibile. Virtuţile trebuie preferate comuniunii; sau, comuniunea nu trebuie sã fie un pretext pentru delãsare, pentru neglijarea virtuţilor. Oamenii trãdeazã—şi, mai întâi, trãdeazã binele, viaţa, şi pe ei înşişi; aleg cedarea, complacerea.
Demonizatul refuzã nu sã fie condamnat—ci sã fie iertat. Generozitatea îl supãrã, mai degrabã decât severitatea. E chinuit de bunãtate, nu de neînduplecare.

Însã virtuţile nu trebuie practicate cu nãdejdi de retribuire magicã; luate în termeni istorici, retribuirile supranaturale din VT sunt absurde, de o facturã absurdã (avere, fiinţe substituibile, nesocotirea timpului irosit, etc.), sunt numai imagini pentru altceva. Retribuirea virtuţilor e înfierea, hristoformarea, transformarea, meritarea Împãrãţiei, eshatonul lãuntric.

Pornirea furibundã de a profana nu e ceva prometeic. Nevoia furioasã de a pângãri binele e nevoia de a nu se oglindi neconvenabil. De a distruge oglinda care te aratã. E o formã de mãrginire. Nu vorbesc aici despre gestul de a nega reprezentãri convenţionale. Mã refer la detestarea binelui. Impulsul sacrileg al oamenilor nu e prometeic, ci reflectã aceeaşi furie a neputinţei, a josniciei, la fel cum gregaritatea celor rãi derivã din nevoia de a da realitate neantului, de a se confirma unii pe alţii.