E interesant cã Dr. King, controversatul militant de culoare, era un fel de reacţionar în teologie; existã un articol al sãu, de pe la jumãtatea secolului, despre teologia lui Barth, o evaluare criticã. Umanismul e mai bine servit, credea King, de vechiul liberalism protestant. Ceea ce spune King acolo e cã preferã liberalismul, cu optimismul sãu istoric, neoortodoxiei care accentueazã disparitatea dintre Dumnezeu şi lume, lipsa unei mãsuri comune, transcendenţa absolutã; crezul umanist se identificã mai degrabã cu liberalismul teologic.
Bineînţeles, ceea ce am numit reacţionarism teologic corespunde progresismului politic, şi e numai un punct de vedere istoric, relativ—adicã se referã la opţiunea Dr. King pentru o şcoalã teologicã ce, la vremea respectivã, era consideratã demodatã, desuetã; însã teologia aceea, devenitã desuetã, nu era reacţionarã, ci chiar ultraprogresistã. Din punctul de vedere al lui King, abia neoortodoxia e reacţionarã.
(În politicã, neoortodocşii—Barth, Tillich, Bonhoeffer—au fost democraţi.)

(Se poate adresa întrebarea: cine mai era neoortodox, înafarã de Barth, Brunner şi Gogarten? Heideggerienii Tillich şi Bultmann au putut fi consideraţi şi neoliberali, iar Bonhoeffer porneşte atât de la Barth—cât şi de la savantul v. Harnack.)