Din punctul de vedere al Lui Dumnezeu, epoca Lui Iisus era împlinirea timpului, vremea cuvenitã, însã e posibil ca asta sã nu se refere atât—sau numai—la nivelul atins de izraeliţi, cât la faptul cã zilele statului evreiesc erau numãrate—statul evreiesc urma sã disparã pentru aproape douã mii de ani, iar Templul—poate pentru totdeauna. Aşa încât, s—ar putea ca Iisus sã nu se fi nãscut la apogeul spiritualitãţii evreieşti, în amiaza evreiascã—ci atât cât încã mai exista statul evreiesc. Iisus Se naşte la timp, cât încã sã mai existe un stat evreiesc. Peste câteva decenii numai, acesta avea sã fi devenit o amintire.
Iisus vorbeşte despre o vreme specialã—însã referindu—Se la calitatea ei apocalipticã, nu istoricã. El vorbeşte de pe pragul Apocalipsei.
Însã din punct de vedere istoric, El Se naşte chiar în ajunul expirãrii statalitãţii evreieşti, în preziua termenului expirãrii statului evreiesc. Asta dã de gândit. În Evanghelii, ivirea Lui Iisus e interpretatã în termeni metafizici—împlinirea profeţiilor şi a timpului, aşadar atingerea treptei necesare. E apogeul metafizic al umanitãţii izraelite. Ceea ce va mai rãmâne, în urma Lui, din Izrael, e numai zgura, pleava, debriurile, ‘anexele fetale’, ceea ce nu mai conteazã. Rãmâne numai Izraelul care n—a mai putut ţine pasul cu Dumnezeu.
Existã, la Iisus, febrilitate apocalipticã, înfrigurare apocalipticã; nu e neîndreptãţit sã o atribuim unei tendinţe reale a minţii Sale, unui apocaliptism real, care prezicea un termen apropiat al Zilei Judecãţii.

Fapt e cã, dupã câteva decenii, n—ar mai fi existat Izraelul în care sã Se nascã Mesia.