Un caleidoscop de primãvarã

Un caleidoscop de primãvarã






Existã autori—poate cei mai interesanţi—care nu suscitã conversaţia fanilor. Existã acei autori de gen despre care nu se prea vorbeşte—Watson, Sladek, Bishop, Malzberg, Joanna Russ, Crowley, Kate Wilhelm, Park, ba chiar Disch—într—un fel, etajul cu adevãrat literar al genului, certificarea literarã a genului—vreau sã spun, nu atât de mult ca despre Asimov, Herbert, Dick, Heinlein, etc., sau Miéville, Stross, protagoniştii cyberpunk—ului—nu—s nume prea cunoscute.

Catolicul Watson obiecteazã împotriva dimensiunilor ample ale romanelor unor noi maeştri—ca Simmons şi Stephenson.
Despre Simmons, eu citisem la Ep. Sigrist (care—l taxa pentru ‘probleme’), şi la ‘Morgan’ (ambivalent).

O carte necititã e o scrisoare nedeschisã. O carte vrutã, însã necititã, e o intuiţie trãdatã.

Cea mai importantã parte a vieţilor noastre se desfãşoarã în indicibil—plãcerea sexualã, a cuplului, de a împãrţi, literarã.

Sawyer e situat în aceeaşi ligã cu Benford, Wolfe, Bishop.

Simt cã se face prea mare caz de pretinsele defecte ale lui Stephenson; într—un sens, acesta e, pentru unii, cel mai mare autor de gen în viaţã—şi activ. Ceea ce, în realitate, corespunde obiecţiilor care îi sunt aduse—dramul acela de îndreptãţire—nu e de naturã sã displacã, şi cu atât mai puţin sã îl descalifice. Realitatea e alta decât o sugereazã detractorii lui.
Tonul obiecţiilor denotã reaua credinţã, antipatia.

Imaginaţia, şi chiar realizarea ei ca artã, sunt complet independente de aptitudinea criticã; cine se intereseazã de aprecierile lui Beyle, Balzac, Hugo?
(Şi nu mai vorbim de rivalitãţi, ca acelea care mineazã aprecierile lui Hemingway, de orgoliu, etc..)

Sã fiţi recunoscãtori pentru literaturã, muzicã, raţiune, sãnãtate.

Cauzele secundare, fiind naturale, presupun o cauzalitate naturalã, şi o reţea cauzalã naturalã; de aceea, nu sunt manipulabile supranatural. Reţeaua cauzalitãţii naturale e monoliticã, nu e discontinuã. E neîntreruptã. Cauzele secundare, scoase din cauzalitatea naturalã, din reţeaua mundanã a cauzalitãţii naturale, ar înceta sã fie cauze naturale—ar fi deraiate, denaturate.

Ishiguro e important fiindcã gireazã literar experienţa muzicii postbelice.

Existã un mod în care Dumnezeu Îşi bate joc de rãutate, în care Îşi bate joc de cei care îşi bat joc—‘stropitorul stropit’, etc.. Însã cel rãu îşi spune cã nu existã Dumnezeu. Nu e ceva supranatural, ci e chiar orbirea stupidã a rãutãţii, prostia îngãlatã a cruzimii, a rãutãţii.

Cred cã îi confundam pe Irving şi K. Amis. Ecranizarea cãrţii întâiului.