Un lucru am în comun cu Tresmontant, Teilhard, Bergson, Piveteau, Grasse, Troeltsch, Simmel, Weber, Eliade, Klages, Schopenhauer şi Weininger (mai receptivi, în orice caz, decât … Hegel, care a divorţat metafizica de ştiinţe!)—şi nu cu Paleologu—respectul pentru relevanţa ştiinţei (nu superstiţia ei), ceea ce nu înseamnã pozitivismul obtuz, care e caricatura încrederii acesteia în ştiinţã; nu sunt dintre cei care cred cã se mai poate filozofa fãcând abstracţie de ştiinţã. Cred cã ştiinţa e vrednicã de mintea omeneascã, şi cã mintea nu se declaseazã fãcând ştiinţã.
E vorba de a avea gustul ştiinţei—nu fanatismul scientismului obtuz. Înainte de a vorbi despre raţionalitatea lumii, ştiinţa trebuie sã vorbeascã despre raţionalitatea omului. Iar dezgustarea de ştiinţã e de un melodramatism care nu mã intereseazã. De acolo, pânã la bigotismul antiştiinţific nu mai e decât un pas.
Trãdarea ştiinţei se poate face în multe feluri—prin deversarea ei în ezoterism, prin bagatelizare, prin scientismul obtuz, prin pozitivismul bont.

Cunoaşterea ştiinţificã e altceva decât atitudinile, filozofice sau nu, care se întâmplã sã îi fie asociate, e distinctã de acestea—le transcende.