Nu cred cã ceea ce vrea sã spunã Gogarten despre autoritatea Bibliei e, aşa cum pretinde Myers (care citeazã cãrticica despre demitologizare), cã avem încredere în Biblie fiindcã am fi fost deja convertiţi (ficţiunea protestantã a ‘renaşterii’, a convertirii, etc.), ci cã recunoaştem intuitiv şi în mod obiectiv adevãrul vestirii; nu existã o încredere voitã, voluntarã, distinctã de cunoaştere. Pur şi simplu, recunoaştem adevãrul celor vestite, procesul e unul de elucidare, de limpezire, de desluşire, ceva cognitiv.
Temeiul autoritãţii Bibliei e conţinutul ei. Acesta autorizeazã Biblia. Credinţa în ceea ce e vestit trebuie sã preceadã încrederea în mãrturia Bibliei. Însã Gogarten nu spune cum se ajunge la aceastã credinţã, nici de ce fel e aceasta; cel puţin ca apoftegme citate de Myers, afirmaţiile lui nu pot fi explicate decât în felul oracolelor. Gogarten nu spune, aici, cum ajunge omul sã creadã ceea ce e vestit; oricum, exegetul sãu îi înneacã afirmaţiile într—o efuzivitate protestantã despre convertire, introducând emoţionalismul cel mai pãgubos într—o discuţie despre cunoaştere şi natura credinţei.
Deasemeni, dacã principiul e interesant, confruntarea lui cu realitatea ar putea sã suscite unele nedumeriri. Cât, şi ce anume din Biblie, e autorizat de credinţa în care conţinut al ei. Nici din punctul de vedere al credinţei, Biblia nu e un monolit. Ea înfãţişeazã minţii multe semnificaţii, uneori discordante. Autoritate are, în Biblie, numai ceea ce corespunde celor crezute din vestire. Aşadar, principiul e de o simplitate care poate sã înşele. Nimic nu are autoritate fiindcã e în Biblie; Biblia are autoritate întrucât corespunde credinţei. Axioma pare destul de vagã, şi mai degrabã retoricã; nu ştiu ce anume e gândit astfel, nu ştiu ce vroia sã spunã Gogarten astfel, fiindcã exprimarea e destul de elasticã şi vagã încât sã poatã însemna orice. Dacã nu, ea cere recursul la experienţa deschisã, nefalsificatã de niciun apriorism, de niciun postulat, de niciun cerc vicios, de niciun imperativ, de niciun asentiment pios şi ipocrit, de niciun ‘trebuie sã …’ (ca în cazul exegezei alegorizante, care postuleazã sfinţenia canonului, pentru a—l justifica apoi prin prestidigitaţii şi acrobaţii ingenioase).
Confruntarea principiului acestuia gogartian cu experienţa şi cu istoria e şi interesantã, şi necesarã. De ex., întotdeauna s—a fãcut simţitã nedumerirea faţã de versete sau cãrţi biblice deconcertante (cã e vorba de mãcelurile veterotestamentare, de vreo Epistolã, sau de ‘Apocalipsã’). A fost adesea necesar ca autoritatea sã fie ‘crezutã’, sau impusã, ca derivatã din aceea a Bibliei. Autoritatea e a canonului, iar canonul a fost elucidat comunitar, eclezial; chestiunea autoritãţii celor scrise în Biblie se referã şi la modalitatea de asamblare a canonului, la revizuirile lui, etc.—la istoria canonului scriptural. Nu ştiu dacã Gogarten schiţeazã, sau propune, o retragere în aprioric şi în anistoric. Aşa cum nu ştiu nici în ce mãsurã principiul lui, care, în crâmpeiul citat, pare vag, reprezintã realitatea, ceea ce are loc, ceea ce se întâmplã.
Dacã asta ar fi tot ceea ce Gogarten de spus, atunci avem de—a face cu o lozincã. Interesul ei e de naturã retoricã. E, însã, posibil şi sã fie o afirmaţie raţionalã şi responsabilã, în stilul revizionismului neoliberalilor, caracteristic luteranilor taxaţi ca neoortodocşi. Poate cã Gogarten avea în vedere o revizuire a canonului (conform ideii cã Biblia trebuie testatã de ceea ce e crezut; vestirea convinge, înţelegerea are prioritate, Evanghelia nu e calul troian care sã justifice apioric ceea ce, în Biblie, îi contravine), o ajustare empiricã.
Existã, în Biblie, lucruri care contravin Evangheliei?
Bisericile apostolice, şi nu numai, au decis cã trebuie sã presupunem cã nu. Fapt e cã, probabil, canonul a fost alãcuit având un criteriu de autoritate biblicã altul decât acesta prezentat de luteran.
Echivalenţa, sau chiar identitatea Bibliei cu Hristos, e un postulat patristic. Nu ştiu dacã Gogarten se intereseazã de aşa ceva, dacã îl intereseazã fie chestiunea canonului, fie aceea a istoriei canonului. Myers pare mulţumit cu o lozincã, însã teologia nu se face cu sloganuri—cu toate cã acestea sunt un obicei protestant, încã din vremea Reformei.