Nesatisfãcãtor ca ucronie, neconvingãtor ca roman analitic al psihologiei feminine adolescentine, neconcludent ca poezie a destrãmãrii şi a iminenţei morţii, ‘Sã nu mã pãrãseşti’ ajunge sã suscite ocazional însufleţire şi înviorare. Kazuo Ishiguro pare sã nu fi fost interesat de posibilitãţile subiectului sãu.
Ishiguro e un romancier apatic, şi care lasã cam totul neexplicat. Tocmai aceastã apatie nu spune nimic încântãtor despre mintea lui; Ishiguro pare o alta din minţile apatice ale generaţiilor postbelice, inşi congenital lipsiţi de vioiciune spiritualã, şi neajutaţi de cãtre o educaţie ponositã şi insuficientã. Stilul inexpresiv şi monoton ar putea avea ca albi calitatea mintalã sãracã a naratoarei; însã profesia romancierului ar trebui sã îl abiliteze sã gãseascã altceva decât alibiuri. Indiferent de condiţia culturalã, tot ar trebui gãsit farmecul narativ al protagonistului.

Clonarea indezirabililor societãţii e o metodã ingenioasã pentru cultivarea de organe de schimb, piese pentru transplanturi, care vor fi detaşate treptat din organismele clonelor. Cum îţi trãieşti viaţa, când orizontul ei e condamnarea la moarte, cu iminenţa execuţiei? Şi cum trãiesc şi se poartã cei care sunt pãrtaşi la aşa ceva?
Ce simte şi face un om, ştiind, din copilãrie, cã e condamnat la moarte? La o moarte prin consumarea treptatã, prin tranşarea treptatã, prin smulgerea gradualã de bucãţi, de ‘componente’—organe transplantabile?
Cum e societatea care a fãcut posibil şi încuviinţeazã aşa ceva?
Aceste fiinţe sunt nişte agregate ambulante de piese de schimb. Certitudinile lor sunt sterilitatea şi moartea. Fiinţe destinate dezasamblãrii chirurgicale.
La Ishiguro nu e vorba despre o conjecturã satiricã, ci despre o axiomã surrealistã.

De aceea, aş ezita sã numesc ‘Sã nu mã pãrãseşti’ o ucronie, gen pe care Ishiguro nu pare interesat sã—l stãpâneascã. Societatea în care clonãrile şi dezmembrarea clonelor sunt posibile e vagã şi nedeterminatã. Dimensiunea socialã, conjectura socialã nu l—au interesat pe Ishiguro. Însã nici personajele nu cred cã şi le simte.
(Din ignoranţã gazetãreascã crasã, unii numesc ecranizarea, ‘distopie’; nici vorbã de aşa ceva, genul proxim e ucronia.)

Personajele rãtãcesc în oroarea acestei condamnãri, a acestei sentinţe implacabile.
Nu ştiu dacã intenţia romancierului a fost de a scrie despre psihologiile anormale rezultate dintr—un experiment pedagogic; poate cã da, însã atunci trebuiau prezentate şi precizate condiţiile socio—pedagogice, pentru a vedea dacã psihologiile acestea deliberat mutilate concordã cu coordonatele societãţii şi cu mijloacele experimentului.

Cum pot evalua dacã psihologiile sunt just deduse, dacã nu ştiu ce instrumente şi condiţii le—au produs? Romanul ajunge sã conteze numai ca document fictiv al unor psihologii poate arbitrare.

Revin la scena dansului cu pãpuşa, pe muzica ce dã numele romanului, şi la cazul fãcut de naratoare de reacţia vizitatoarei care s—a întâmplat s—o surprindã. Nici ca adultã itinerantã nu înţelege reacţia acelei vizitatoare?
Romanul e despre psihologii, mai ales feminine, adolescente, oglindite de psihologia unei adulte, care se presupune cã realizeazã ceea ce copiii numai ştiau.
Se întâmplã ca Ishiguro sã facã ceva caz de idealul sãu cehovian de artã; însã Cehov era naturalist, un observator realist, realismul sãu e fundamental, şi putea fi satiric.

Şi ce frumoasã putea sã fi fost scena vizitei la vasul pescãresc eşuat în mlaştinã! E primul şi singurul lucru care—în ultimii doi ani—m—a fãcut sã vreau sã cãlãtoresc, sã vãd alte locuri, mi—a redat gustul turismului (termen girat de Beyle!).