Nu ştiu în ce fel protestanţii neagã existenţa minunilor, însã poruncesc rugãciunea de cerere, cu altã funcţie decât simbolicã (exprimarea şi conştientizarea dependenţei ontologice)—de la protestanţii clasici (cu ideile lor despre încetarea minunilor dupã epoca apostolicã a Bisericii), pânã la autorii ca Myers, cãci acest fel de credinţã e tot magicã şi superstiţioasã; acesta e postulatul miraculosului minimal, psihologic, moral, nevãzut—în fond, miraculosul nerecunoscut ca atare, escamotat, gândit ca şi comunicare personalã, proeictat în planul moral, cãci rugãciunea de cerere face apel tot la credinţa în posibilitatea minunilor, nu e cu nimic mai puţin superstiţioasã. V. Hügel era coerent, nerecomandând rugãciunea de cerere, tocmai fiindcã nu credea în întreruperea reţelei cauzelor naturale. Probabil cã negând existenţa minunilor, protestanţii se referã numai la miraculosul extern.
Pentru v. Hügel, rugãciunea e posibilã numai ca adoraţie, conştientizare, nu ca ‘cerere urmatã de rãspuns’. La v. Hügel, creştinismul fãrã minuni e şi un creştinism fãrã petiţie, fãrã rugãciuni care sã cearã. Protestanţii care adreseazã petiţii vor ca Dumnezeu sã intervinã fãrã a contrazice aparent ordinea fizicã, cer un miraculos escamotat, camuflat, echivoc; un miraculos ascuns, care poate sã nu parã ca atare, ocult, cu respectarea aparenţelor. Incoerenţa, şi chiar ipocrizia filozoficã, a poziţiei lor, e evidentã—duplicitate interesatã, sau strategicã. Cine se roagã sperând sã influenţeze decizia şi acţiunea libere ale unei fiinţe conştiente crede, implicit, în minuni (întreruperi ale ordinii naturale, discontinuitãţi). Atitudinea lor e superstiţioasã. Ordinea naturalã nu e numai ordinea fizicã vizibilã. Ei îi cer Lui Dumnezeu sã trişeze—sã acţioneze ca şi cum n—ar acţiona, salvând aparenţele integritãţii ordinii naturale.
Însã pentru atâţia oameni, esenţa religiei e petiţia.
V. Hügel recomanda ca fiinţa sã se roage adorând, nu cerând; sã se roage fãrã sã cearã.

Iisus a recomandat o rugãciune de cerere—însã a şi proscris excesele rugãciunii verbale.
Supranaturalul nu trebuie înţeles ca un strat magic al realitãţii, a cãrei semnificaţie e. Experienţa nu e univocã; nu autorizeazã enunţarea unor legitãţi empirice. Sensibilul îşi are legile lui, strict imanente. Ideea e dacã întregul, nu faptul izolat, susţine sau confirmã nişte interpretãri de felul acelora tradiţionale. Nu existã confirmãri istorice ale imaginii veterotestamentare despre intervenţia, modoficarea cursului istoriei de cãtre factori extrinseci. Vechiul Testament a livrat nişte tipare. Virtutea e invariabil recompensatã, iar rãul e pedepsit sensibil; biruinţa vizibilã e confirmarea dreptãţii, şi criteriul ei, iar cãderea e semnul eşecului moral şi al pedepsei. Istoria ştiutã a creştinismului nu e aceea a unor triumfuri veterotestamentare; virtutea nu a fost invariabil recompensatã sensibil, nici rãul—pedepsit. A biruit creştinismul—au biruit şi alte religii. A biruit ortodoxia creştinã—au biruit şi alte ortodoxii (budistã, islamicã), adicã interpretãri majoritare. Ticãloşia nu a fost detronatã—iar în mormânt au sfârşit atât virtutea, cât şi rãul. Acestea sunt faptele. Ficţiunile pioase nu fac decât sã nãclãiascã raţiunea.
Descãtuşarea.