Eshatologia Noului Testament rãmâne, pentru mine, una echivocã, întrucât afirmaţiile neotestamentare sunt susceptibile de mai multe interpretãri distincte; existã un sens în care eshatologia rãsplãţilor postume trãdeazã eshatologia realizatã, prezentã, iar în NT existã indicii pentru amândouã. De fapt, exegeţii au gãsit indicii pentru trei interpretãri posibile, şi, cred eu, divergente—eshatologia realizatã, eshatologia termenului nedeterminat, şi apocaliptismul, iminenţa apocalipticã (aceasta, atribuitã de cãtre unii Lui Iisus, iar de cãtre Pãrãian, şi Apostolului Pavel). Ce înseamnã Împãrãţia, şi venirea, sau realizarea ei?

Prin eshatologia realizatã, creştinismul ar fi o înţelepciune, o formã de subversivitate şi de emancipare; prin fãgãduinţa rãsplãţilor postume—a despãgubirilor/ retribuţiilor, creştinismul e devalorizarea prezentului şi specularea dezamãgirilor.
Creştinismul ar fi putut sã—şi depãşeascã condiţia de exploatator al dezamãgirilor şi de furnizor de fãgãduinţe cu îndeplinire postumã; eshatologia realizatã, religia eshatonului prezent, ar putea fi o înţelepciune.