Nu îi înţeleg pe cinefili; ideea de cinema e ideea de falsitate—mai rãu, e realizarea, îndeplinirea acestei falsitãţi. Cinemaul îmi e nu indiferent—ci antipatic, nesuferit. Am ajuns, cu vremea, nu la indiferenţã, ci la repulsie faţã de cinema—timpul distorsionat şi falsificat, absoluta falsitate a întregului cinema, primitivismul şi caracterul respingãtor al ideii însãşi de cinema, încât îi privesc cu nedumerire pe cei capabili sã se intereseze fie şi cât de cât de aceastã anomalie—conservarea absurdã, caracterul de conservã, stupiditatea şi puerilitatea acestei maşinãrii; aspectul maşinal e acela care îmi repugnã, conservarea timpului şi a dinamicii, calitatea aceea de muzeu al mãştilor de cearã, falsificarea mişcãrii, încât în zadar îmi evoc numele unor regizori, care altãdatã mi se pãreau cã înseamnã ceva: Renoir, Ozu, Visconti, Antonioni, Mizoguchi, sau singurul regizor american: Welles.