Vrerea Tatãlui nu e moartea Lui Iisus, nu e o sentinţã, ci e coerenţa Acestuia, a Lui Iisus, cu Sine Însuşi; vrerea Tatãlui e inteligenţa Tatãlui, lumina Tatãlui, nu un edict absurd, care sã—L stâlceascã pe Iisus. Tatãl vroia mãrirea Lui Iisus, slãvirea Lui. Iisus vorbeşte despre voinţa Lui ca nu numai distinctã, ci şi diferitã de aceea a Tatãlui, iar lucrarea Lui e cooperarea liberã. Ceea ce se numeşte, în Tatãl, ‘vrere’, e nu un edict tiranic, ci inteligenţã, voirea binelui, binele fiinţei, generozitatea dumnezeiascã. Din partea lui Iisus e nu supunere resemnatã, neputincioasã, ci colaborare liberã. În Ghetsemani, Iisus rãspunde cu inteligenţã, inteligenţei Tatãlui; cãci aceasta e chiar afirmarea vrerii Lui de a rãmâne una cu Tatãl, a vrerii Lui nestrãmutate de a rãmâne una cu Tatãl. Slãvirea Fiului vine prin supliciu, prin torturã; aceasta nu e setea de jertfe a Tatãlui, ci un paradox, indicaţia cã semnificativul e altundeva.
Tatãl nu vrea osândirea Lui Iisus; vrea ca Acesta sã rãmânã coerent cu Sine Însuşi, sã nu Se dezmintã, şi sã Se situeze şi pe mai departe în matca inteligenţei dumnezeieşti. E vorba despre normele fiinţei. Iisus nu primeşte, resemnat, o sentinţã, ci înţelege cu lumina harului. Se vorbeşte mult despre agonia Lui, la Ghetsemani, şi nu deajuns despre mângâierea Lui, acolo. Dupã rugãciunea aceea înfricoşãtoare, Iisus nu rãmâne resemnat, neputincios. Nici nu consimte în silã. Iisus ajunge sã nu Îşi contrazicã normele fiinţei; aceasta e, deja, biruinţa Lui.
Iisus trece printr—o deliberare, ia o hotãrâre; e o fiinţã liberã.